Istoria României moderne

Istoria României moderne este – la scara celor doua milenii trecute de la începutul formarii poporului roman – sinonima cu iesirea românilor din lumea medievala, cu asumarea idealurilor generale de construire a natiunii române si a statului national, în contextul modelului european.

Modernitatea s-a cladit, însa, pe acumularile trecutului, pe experienta general-umana (a Europei si a lumii) si locala (româneasca).

Marii intelectuali ai poporului român – între care s-au aflat în prim plan si istoricii cei mai valorosi – si-au dat seama, mai intens din secolul al XVII-lea încoace, ca românii au deopotriva radacini vest- si est-europene.

Pe de o parte, prin originea romana, prin limba neolatina, prin modul de crestinare si prin numele purtat, românii se trageau de la Roma, adica din Occident, pe când, pe de alta parte, prin biserica organizata dupa model bizantin, ca si prin limba slavona a cultului, a cancelariei si a culturii medievale si prin alfabetul chirilic, se revendicau din Noua Roma (Constantinopol), din mostenirea bizantino-slava, adica din Rasarit.

Aceasta stranie dualitate facea din români – unicii mostenitori de marca ai romanitatii orientale – o realitate sui generis, laudata de unii, vestejita de altii si asezata acolo unde cele doua jumatati ale Europei se întâlnesc si interfera.

(Ioan-Aurel Pop)