![Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Două volume [0]](https://gomagcdn.ro/domains2/librariabucuresti.com/files/product/medium/jurnalul-unui-jurnalist-fara-jurnal-doua-volume-409171.jpg "Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Două volume [0]")
![Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Două volume [1]](https://gomagcdn.ro/domains2/librariabucuresti.com/files/product/medium/jurnalul-unui-jurnalist-fara-jurnal-doua-volume-566275.jpg "Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Două volume [1]")
![Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Două volume [2]](https://gomagcdn.ro/domains2/librariabucuresti.com/files/product/medium/jurnalul-unui-jurnalist-fara-jurnal-doua-volume-206345.jpg "Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Două volume [2]")
![Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Două volume [1]](https://gomagcdn.ro/domains2/librariabucuresti.com/files/product/original/jurnalul-unui-jurnalist-fara-jurnal-doua-volume-409171.jpg "Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Două volume [1]")
![Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Două volume [2]](https://gomagcdn.ro/domains2/librariabucuresti.com/files/product/original/jurnalul-unui-jurnalist-fara-jurnal-doua-volume-566275.jpg "Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Două volume [2]")
![Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Două volume [3]](https://gomagcdn.ro/domains2/librariabucuresti.com/files/product/original/jurnalul-unui-jurnalist-fara-jurnal-doua-volume-206345.jpg "Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Două volume [3]")
Autor: Ion D. Sîrbu
Colecție: Memorii Jurnale
Cod Produs:
30635
Ai nevoie de ajutor?
0737 989 347
- Descriere
- Caracteristici
- Review-uri (0)
Alături de Jurnalul fericirii, după cum s-a tot spus, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal e una dintre cele mai spectaculoase revelații ale literaturii noastre „de sertar“, o „spovedanie pentru învinși“ în care scriitorul nu ajunge la împăcarea cu sine și cu lumea decât după un îndelungat și chinuitor proces de purificare interioară.
(România literară)
Fotografie a rătăcirii unei lumi, jurnalul este şi fotografia unei agonii. Cancerul care îl distruge înaintează implacabil, asemeni unui emisar al destinului. Sîrbu scrie despre moarte cu simplitatea tragică a unui Cehov. Corpul este strivit de durere şi de boală, dar timbrul nu poate fi amuţit.
(LaPunkt.ro)
Sarcastic și sentențios, ludic și versatil, dezamăgit, dar senin, Ion D. Sârbu lasă un jurnal incomparabil în literatura română, iar ediția de față, atent documentată și îngrijită, nu face decât să potențeze valoarea acestui spirit de un rafinament intelectual și de o integritate morală exemplare.
(Observator Cultural)
„Dacă celebrului câine al lui Pavlov (un savant inocent, bun creștin, totuși premergător al psihologiei colectivist-staliniste) i se arată, de pildă, carne, el salivează… etc.
Într-o fază mai evoluată a experimentului cu acest «reflex condiționat», câinelui i se arată un cerc fluorescent și i se dă carne. Deci: cerc egal plăcere, bucurie. Apoi i se arată o elipsă, tot fluorescentă, și i se aplică o bătaie zdravănă. Cu timpul, elipsa devine egală cu durerea, spaima.
După ce aceste două reflexe sunt bine fixate, se trece la un experiment-limită. I se arată câinelui un cerc (bietul câine!), acesta salivează, conform științei. Nu i se dă carne, bineînțeles. Apoi, cercul e turtit și transformat, sub ochii animalului, în elipsă. Câinele dă semne de groază. Încet-încet, elipsa se transformă în cerc, apoi iar în elipsă – câinele trecând succesiv de la bucurie la frică.
După numai patru-cinci asemenea treceri, câinele capotează, înnebunește, devenind insensibil la orice fel de semn luminos. Poate să și moară de foame…
Prin anii cincizeci, mi se explica științific de ce, de sărbătorile politice, vitrinele se umpleau de mâncăruri. Să se creeze asociația respectivă. La anchete știam deja că o zi caldă, una rece, azi încurajare, mâine amenințare nu sunt decât metode prin care se urmărește starea de letargie.
Dacă, după atâtea înghețuri și dezghețuri, epoci de închidere și deschidere, libertate și teroare, mascări și demascări, poporul dă semne de catatonie sau indiferență înseamnă că Pavlov și Secenov erau mari savanți și că vorba noastră veche «să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda» nu e chiar salutară.”
(Ion D. Sîrbu)
„Găsesc în Jurnal multă gândire în pilde, adică primitivă, adică poetică; o continuă trepidație lirică. O aripă gata să zboare, din care sare o pană – pana autorului – și notează repede-repede o spusă, ca o țipuritură, după care se întoarce fuga în aripă... Cartea e vie, respiră și simți că un mare spirit și-a dat foc în ea.
Arde fără fum și fără să acuze vreo durere fizică. Nobila sa discreție o întâlnim și în Jurnal. Mai nimic despre suferințele fizice îndurate de-a lungul îngrozitoarelor decenii. Durerea e distilată în amărăciunea aforismelor... Ion D. Sîrbu a fost și om de teatru. A cheltuit în această direcție multă energie și talent.
Dramaturgul se simte și aici peste tot – acea știință a rostirii, pregnanța replicii și precizia cuvintelor. Gradația măiestrită, cu miez filosofic, evoluând spre un punct culminant și având un final memorabil...
Îmi vine acum să-i spun: Domnule Gary, nu vă mai minimalizați, pentru că lumea nu știe de glumă și cu modestia nu se face nimic azi. Sunteți un mare, fermecător scriitor! Acest jurnal spulberă mitul sertarelor goale, iar cărțile dumneavoastră, redescoperite, vor face deliciul generațiilor cu care veți putea sta, în sfârșit, de vorbă, fără teamă că sunteți spionat ori înregistrat. Mi-ați bucurat inima, domnule Gary!”
(Marin Sorescu)
„Aceste disparate note (sau glosse sau gnome sau microeseuri), fiind simple anexe ale timpului în care, lucrând ca un condamnat la moarte, mi-am scris romanele Adio, Europa! (la condition roumaine), Lupul și Catedrala și Dansul Ursului, au avut, de-a lungul anilor 1983-87, diferite titluri de serviciu: Caietele robului Dezideriu, Firimituri de la masa săracului, Adagii și soliloquii și, de circa doi ani,
Exerciții de luciditate...
Ieri, plimbându-mă prin parcul ursului meu, mi s-a părut că toate aceste însemnări, așa disparate și haotice cum sunt (griji, spaime, gânduri), s-ar putea transforma într-o carte.
Cu titlul: Jurnalul unui jurnalist fără jurnal.
Scriindu-le, mi-am educat rațiunea, obligând-o să se exprime clar, scurt și precis, comunicând, celor ce vor veni după mine, tot ceea ce – în urma unei vieți anoste și a unor lecturi dezordonate – mi s-a oferit ca idee, cuvânt sau poveste.
Mi-am conservat și întărit libertatea interioară, depistându-mi obsesiile, combătând letargia, disperarea și foarte desele invitații la sinucidere.
Pe undeva, dacă ele ar fi citite împreună cu proza mea de bătrânețe, un anume portret al meu și al generației spirituale de care aparțin s-ar putea desprinde ca din ceață sau peșteră.”
(Ion D. Sîrbu)
Despre autor:
Autor al unei opere doar parțial cunoscute, cuprinzând eseuri, schițe, povestiri, nuvele, romane și piese de teatru, precum și o remarcabilă literatură confesivă editată postum, după revoluția din decembrie 1989, Ion D. SÎRBU (1919-1989) a devenit în conștiința publicului un simbol al rezistenței antitotalitare, comparabil cu Paul Goma sau N. Steinhardt.
La cristalizarea acestei efigii postume au contribuit atât biografia exemplară a scriitorului, ale cărui mărturii au fost validate moral de documentele desecretizate din arhivele de la CNSAS, cât și literatura sa, de mare anvergură ideatică și de o expresivitate care-i asigură lui Sîrbu un loc de frunte în galeria restrânsă a creatorilor de stil din literatura noastră.
(România literară)
Fotografie a rătăcirii unei lumi, jurnalul este şi fotografia unei agonii. Cancerul care îl distruge înaintează implacabil, asemeni unui emisar al destinului. Sîrbu scrie despre moarte cu simplitatea tragică a unui Cehov. Corpul este strivit de durere şi de boală, dar timbrul nu poate fi amuţit.
(LaPunkt.ro)
Sarcastic și sentențios, ludic și versatil, dezamăgit, dar senin, Ion D. Sârbu lasă un jurnal incomparabil în literatura română, iar ediția de față, atent documentată și îngrijită, nu face decât să potențeze valoarea acestui spirit de un rafinament intelectual și de o integritate morală exemplare.
(Observator Cultural)
„Dacă celebrului câine al lui Pavlov (un savant inocent, bun creștin, totuși premergător al psihologiei colectivist-staliniste) i se arată, de pildă, carne, el salivează… etc.
Într-o fază mai evoluată a experimentului cu acest «reflex condiționat», câinelui i se arată un cerc fluorescent și i se dă carne. Deci: cerc egal plăcere, bucurie. Apoi i se arată o elipsă, tot fluorescentă, și i se aplică o bătaie zdravănă. Cu timpul, elipsa devine egală cu durerea, spaima.
După ce aceste două reflexe sunt bine fixate, se trece la un experiment-limită. I se arată câinelui un cerc (bietul câine!), acesta salivează, conform științei. Nu i se dă carne, bineînțeles. Apoi, cercul e turtit și transformat, sub ochii animalului, în elipsă. Câinele dă semne de groază. Încet-încet, elipsa se transformă în cerc, apoi iar în elipsă – câinele trecând succesiv de la bucurie la frică.
După numai patru-cinci asemenea treceri, câinele capotează, înnebunește, devenind insensibil la orice fel de semn luminos. Poate să și moară de foame…
Prin anii cincizeci, mi se explica științific de ce, de sărbătorile politice, vitrinele se umpleau de mâncăruri. Să se creeze asociația respectivă. La anchete știam deja că o zi caldă, una rece, azi încurajare, mâine amenințare nu sunt decât metode prin care se urmărește starea de letargie.
Dacă, după atâtea înghețuri și dezghețuri, epoci de închidere și deschidere, libertate și teroare, mascări și demascări, poporul dă semne de catatonie sau indiferență înseamnă că Pavlov și Secenov erau mari savanți și că vorba noastră veche «să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda» nu e chiar salutară.”
(Ion D. Sîrbu)
„Găsesc în Jurnal multă gândire în pilde, adică primitivă, adică poetică; o continuă trepidație lirică. O aripă gata să zboare, din care sare o pană – pana autorului – și notează repede-repede o spusă, ca o țipuritură, după care se întoarce fuga în aripă... Cartea e vie, respiră și simți că un mare spirit și-a dat foc în ea.
Arde fără fum și fără să acuze vreo durere fizică. Nobila sa discreție o întâlnim și în Jurnal. Mai nimic despre suferințele fizice îndurate de-a lungul îngrozitoarelor decenii. Durerea e distilată în amărăciunea aforismelor... Ion D. Sîrbu a fost și om de teatru. A cheltuit în această direcție multă energie și talent.
Dramaturgul se simte și aici peste tot – acea știință a rostirii, pregnanța replicii și precizia cuvintelor. Gradația măiestrită, cu miez filosofic, evoluând spre un punct culminant și având un final memorabil...
Îmi vine acum să-i spun: Domnule Gary, nu vă mai minimalizați, pentru că lumea nu știe de glumă și cu modestia nu se face nimic azi. Sunteți un mare, fermecător scriitor! Acest jurnal spulberă mitul sertarelor goale, iar cărțile dumneavoastră, redescoperite, vor face deliciul generațiilor cu care veți putea sta, în sfârșit, de vorbă, fără teamă că sunteți spionat ori înregistrat. Mi-ați bucurat inima, domnule Gary!”
(Marin Sorescu)
„Aceste disparate note (sau glosse sau gnome sau microeseuri), fiind simple anexe ale timpului în care, lucrând ca un condamnat la moarte, mi-am scris romanele Adio, Europa! (la condition roumaine), Lupul și Catedrala și Dansul Ursului, au avut, de-a lungul anilor 1983-87, diferite titluri de serviciu: Caietele robului Dezideriu, Firimituri de la masa săracului, Adagii și soliloquii și, de circa doi ani,
Exerciții de luciditate...
Ieri, plimbându-mă prin parcul ursului meu, mi s-a părut că toate aceste însemnări, așa disparate și haotice cum sunt (griji, spaime, gânduri), s-ar putea transforma într-o carte.
Cu titlul: Jurnalul unui jurnalist fără jurnal.
Scriindu-le, mi-am educat rațiunea, obligând-o să se exprime clar, scurt și precis, comunicând, celor ce vor veni după mine, tot ceea ce – în urma unei vieți anoste și a unor lecturi dezordonate – mi s-a oferit ca idee, cuvânt sau poveste.
Mi-am conservat și întărit libertatea interioară, depistându-mi obsesiile, combătând letargia, disperarea și foarte desele invitații la sinucidere.
Pe undeva, dacă ele ar fi citite împreună cu proza mea de bătrânețe, un anume portret al meu și al generației spirituale de care aparțin s-ar putea desprinde ca din ceață sau peșteră.”
(Ion D. Sîrbu)
Despre autor:
Autor al unei opere doar parțial cunoscute, cuprinzând eseuri, schițe, povestiri, nuvele, romane și piese de teatru, precum și o remarcabilă literatură confesivă editată postum, după revoluția din decembrie 1989, Ion D. SÎRBU (1919-1989) a devenit în conștiința publicului un simbol al rezistenței antitotalitare, comparabil cu Paul Goma sau N. Steinhardt.
La cristalizarea acestei efigii postume au contribuit atât biografia exemplară a scriitorului, ale cărui mărturii au fost validate moral de documentele desecretizate din arhivele de la CNSAS, cât și literatura sa, de mare anvergură ideatică și de o expresivitate care-i asigură lui Sîrbu un loc de frunte în galeria restrânsă a creatorilor de stil din literatura noastră.
Titlu: Jurnalul unui jurnalist fără jurnal
Colectie:
Numar De Pagini: 520 + 552
Anul Aparitiei: 2026
Autor: Ion D. Sîrbu
Editura: Polirom
Daca doresti sa iti exprimi parerea despre acest produs poti adauga un review.
Scrie un review
Produse similare
Suport clienti
Luni - Vineri 09:00 - 18:00
Sambata 09.00 - 14.00