Fericitul Ieronim Epistole, set 3 volume

În Biserica lui Hristos „nu mai este elin și iudeu, tăiere-împrejur și netăiere-împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți Hristos” (Coloseni 3,11). De aceea și Duhul adevărului și al unității a grăit lumii nu doar în aramaică, ci și în grecește, latinește, siriacă, armeană și în toate limbile pământului.

Epistole, volumul 1

În veacul al IX-lea, Biserica (atât în Răsărit, cât și în Apus) a con­damnat cu fermitate așa-numita „erezie a celor trei limbi”, potri­vit căreia cuvântul dumnezeiesc ar avea eficiență mântuitoare doar dacă este rostit în ebraică, greacă sau latină.

Cincizecimea (cf. Faptele 2, 6) ne-a arătat limpede că puterea harică și mântui­toare a cuvântului lui Dumnezeu nu poate fi îngrădită în hotarele mai strâmte sau mai largi ale unei limbi.

Astfel, tezaurul patristic al Bisericii creștine nu cuprinde doar scrieri în limba greacă, ci și în latină, siriacă, armeană, coptă etc. și în toate limbile pămân­tului, fiindcă Dumnezeu dăruiește neîncetat Sfinți Părinți Bise­ricii Sale.

Un asemenea Părinte al Bisericii – deși incomod atât pentru contemporani, cât și pentru posteritate – a fost Ieronim.

Ascet, cărturar de o statură impresionantă, poliglot (cunoștea în mod desăvârșit latina și greaca, având și serioase cunoștințe de ebraică și alte limbi orientale), tălmăcitor de geniu (i-a tradus în latină pe marii teologi greci anteriori), exeget și hagiograf, maestru spi­ritual, părinte al filologiei și traductologiei biblice, tălmăcitor și revizuitor al Bibliei latine (Vulgata rămâne opera lui fundamen­tală), apologet al dreptei credințe și al vieții monahale, erudit, scriitor talentat (ca discipol al celebrului Aelius Donatus, a scris în latina cea mai elevată din toată patristica latină. este men­ționat de Auerbach în a sa istorie a realismului european, Mimesis, ca unul dintre Părinții realismului și naturalismului baroc din literatura occidentală), polemist redutabil, moralist temut, unul dintre ctitorii monahismului occidental – toate reprezintă tot atâtea ipostaze ale personalității unice a acestui Doctor Ecclesia, care a trăit, a practicat asceza, a studiat și a scris în marile centre spirituale și culturale ale creștinismului vremii: Roma, Constantinopol, Antiohia, Alexandria, Ierusalim.

Însă contribuția cea mai însemnată a Fericitului Ieronim la zidirea Bisericii lui Hristos a fost continua sa „campanie ascetică și monastică” întru edificarea unei spiritualități creștine autentice.

Epistolele sale, publicate acum în traducere românească, sunt o mărturie însemnată și prețioasă a tuturor acestor fațete ale personalității sale.

Discipol al Sfântului Grigorie Teologul la Constantinopol (unde a și luat parte la al II-lea Sinod Ecumenic) și al lui Didim cel Orb la Alexandria, prieten apropiat al Sfântului Grigorie de (care îi încredința tratatele sale spre a le revizui), al Sfântului Epifanie de Salamina și al Fericitului Augustin, secretar al papei Damasus, ctitor de mănăstiri la Roma și în Țara Sfântă, Fericitul Ieronim, preot, monah, savant, a fost și un critic necruțător al clerului și credincioșilor nevrednici, neinstruiți și ipocriți, care „folosesc evlavia ca prilej de câștig”, precum avertiza încă de început Sfântul Apostol Pavel.

Actualitatea operei sale este indubitabilă, nu pentru valoarea culturală, ci și ca imbold trezitor pentru creștinii de oriunde și oricând, fie ei clerici, monahi ori laici, care se lasă prinși în mrejele „uriașilor” care nimicesc sufletele: Mamona, nepăsarea, neștiința și uitarea.

Sulpicius Severus, contemporanul și admiratorul său, l-a caracterizat mai bine decât toți biografii săi: „Îl urăsc ereticii că nu încetează să-i atace. îl urăsc pentru că le critică viața și greșelile.

Dar oamenii cinstiți îl admiră și îl iubesc. […] Este mereu cufundat în lectură, mereu cufundat în cărți, nu se odihnește nici zi, nici noapte. mereu fie citește, fie scrie ceva”.

Epistole, volumul 2

Epistolele cuprinse în cel de-al doilea volum dedicat corespondenței Fericitului Ieronim se întind pe o perioadă de un deceniu (394-404 d.Hr.), interval istoric de intensă activitate pastorală, exegetică și polemică și poate cel mai interesant din biografia părintelui latin, cu implicații vaste, până în contemporaneitate.

Stabilit în 386 la Betleem, unde întemeiase propria sa comunitate monastică, Ieronim muncește asiduu vreme de cincisprezece ani (390-405) la traducerea integrală în latină a cărților Vechiului Testament, desăvârșind ceea ce se va numi Vulgata, cea mai de preț moștenire teologică și lingvistică lăsată de el culturii europene.

În paralel alcătuiește mari comentarii biblice pentru educarea teologică a creștinătății apusene, distribuite prin prieteni în întreaga Europă, din Pannonia până în Spania.

Preocuparea Fericitului Ieronim pentru exegeză se prelungește și în multe dintre scrisorile acestor ani: unele oferă răspunsuri scurte la probleme de înțelegere a textului biblic, dezlegări ale sensului literal sau spiritual ale unor pasaje dificile sau obscure, altele dezvoltă interpretări extinse sub formă de tratat.

Ca exeget, Ieronim se folosește de moștenirea superioară a teologiei grecești, mai cu seamă de Origen: îi traduce unele omilii, învață ebraica, apelează la Hexapla ca instrument filologic, preia învățătura celor trei sensuri ale Scripturii, se inspiră din comentariile acestuia.

Dar anul 393 este și anul despărțirii sale de teologia alexandrinului.

Ieronim se implică într-o polemică teologică de proporții, rămasă în istoria Bisericii drept „prima controversă origenistă”. Iată de ce scrisorile păstrate reprezintă documente deosebit de valoroase, oferind cercetătorului izvoarele necesare pentru reconstituirea subiectelor de dispută și a evoluției evenimentelor.

Într-o primă etapă (394-397), Ieronim subscrie cererii Sfântului Epifanie al Salaminei de a condamna ideile teologice incompatibile cu credința creștină prezente în sistemul origenian, intrând astfel în conflict cu episcopul Ioan al Ierusalimului și cu Rufin de Aquileea, admiratori fervenți ai lui Origen. Împăcarea survine abia prin medierea puternicului episcop Teofil al Alexandriei, Ioan cedând în fața lui Epifanie și reprimindu-l în comuniune pe Ieronim.

În a doua etapă (398-402), Rufin revine în Apus, unde se dedică reabilitării lui Origen. Traduce Despre principii într-o formă din care elimină pasajele heterodoxe, susținând că ele ar fi fost interpolate de eretici și că intervenția sa în textul original era o metodă folosită anterior și de Ieronim în traducerile din Origen. Ieronim îi dă replica într-o scrisoare acidă, demolând teoria interpolării.

Între timp, un sinod ținut în 400 de Teofil al Alexandriei la Nitria condamnă ideile origeniste, urmat în același an de sinoade similare în Cipru, Palestina, Roma, Milano, Aquileea. Dar polemica dintre Rufin și Ieronim va mai continua pe un ton foarte personal încă doi ani, ambii compunând Apologii în care mărturisesc credința ortodoxă, dar se acuză reciproc de origenism. În cele din urmă Chromatius, episcop de Aquileea și prieten al lui Rufin, pune capăt disputei, interzicându-i acestuia orice atac public ulterior asupra lui Ieronim.

Un interes teologic și literar aparte îl constituie și schimbul de scrisori dintre Fericiții Augustin și Ieronim. Cu întreruperi, ei au corespondat vreme de 25 de ani, până la noi ajungând doar 19 piese epistolare. Inițiativa i-a aparținut lui Augustin, învestit deja cu demnitatea episcopală, dar mai tânăr și dornic de comuniune sufletească și dialog intelectual.

Prima scrisoare, datată în 394, lansează și temele acestui dialog: Augustin îl sfătuiește pe Ieronim să acorde prioritate Septuagintei în traducerile sale biblice, cere informații despre controversa origenistă și își arată dezacordul față de interpretarea oferită de Ieronim în Comentariul la Epistola către galateni incidentului de la Antiohia, dintre Sfinții Pavel și Petru, unde, paradoxal, Ieronim se inspirase din Origen, susținând că apostolii s-ar fi prefăcut, pentru a oferi ucenicilor pe viu o lecție despre inutilitatea circumciziei în vederea mântuirii.

Inițial, Ieronim va evita un răspuns elaborat, dar își va apăra ulterior punctul de vedere în mai multe epistole.

Dosarul epistolar ni-i dezvăluie pe cei doi mari teologi într-o dezbatere exegetică subtilă și elevată stilistic. Deși despărțiți în metoda hermeneutică, mai târziu ei își vor uni eforturile în combaterea ereziei pelagiene.

Nu în ultimul rând, merită amintite scrisorile de factură personală, intimă, mai ales cele consolatoare la moartea unor persoane dragi, rude sau prieteni.

Pe lângă incontestabila lor valoare literară, în continuitatea speciei consolației latine, cu nimic mai prejos decât cele ale lui Cicero sau Seneca, ele ne dezvăluie umanitatea profundă a lui Ieronim. Dincolo de polemistul acerb din disputa origenistă, regăsim aici solidaritatea autentic creștină a marelui părinte duhovnicesc, compasiunea sa față de slăbiciunea condiției omenești.

Epistole vol. III

Volumul de față reprezintă partea a treia și, totodată, încheierea proiectului traducerii integrale a corespondenței Fericitului Ieronim în limba română.

Textul latin utilizat ca sursă a traducerilor românești este furnizat, la fel ca în primele două volume, de ediția critică bilingvă a lui Jérome Labourt (ed.), Saint Jérome, Lettres, vol. I-VIII, Les Belles Lettres, Paris, 1949-1963.