Cea mai frapanta trasatura a Bizantului nu a fost crestinismul lui, reflectat în sinoade si convertiri de importanta istorica si oficiat în biserici imense, ca Hagia Sofia, ori înaintea icoanelor în intimitatea propriului camin; si nici organizarea si administratia lui romana, si nici încrederea în statutul sau imperial; si nici solida mostenire a Greciei antice, si nici sistemul de educatie: ci combinatia lor.
O revelatie si o opera geniala de refacere a prestigiului de imperiu creator si surprinzator al Bizantului. Ambitie si fascinatie, realitate vibranta, cosmopolita si dinamica, o reasezare a istoriei si a gloriei unei epoci imperiale.
O carte plina de viata, inteligenta, convingatoare, desavârsit documentata si bine scrisa într-o noua abordare, menita sa fie savurata de un public capabil sa primeasca un mare dar al istoriei, purtat cu usurinta de o învatatura sofisticata si minutios actualizata.
Oare am subliniat excesiv modul ingenios, cultivat si creator în care s-a încapatânat sa existe societatea bizantina, de la constructori la eunuci, de la calugari la împaratese, de la tesatori de matase la profesori, în loc sa ma concentrez mai degraba asupra istoriei marilor ei împarati si generali, ori asupra repetarii ceremonialului ei de curte?
Daca este asa, am facut-o din doua motive.
Mai întâi, deoarece ar trebui sa fim constienti de contopirea exceptional de staruitoare si de iscusita de traditii si mosteniri reusita de Bizant si de modul în care a creat o civilizatie diversa si încrezatoare în sine, care s-a dezvoltat de tot atâtea ori, pe cât a pierdut teren si s-a luptat sa supravietuiasca.
Este uluitor ca Bizantul si-a continuat existenta dupa 1204, când Apusul a cucerit si a tinut sub ocupatie capitala vreme de cincizeci si sapte de ani, chiar daca imperiile marunte care au rasarit în locul lui nu erau cu adevarat state de rang imperial.
Ceva din aceeasi combinatie de izvoare – clasice, pagâne, crestine, rasaritene si apusene – se regasea si în ADN-ul cu care s-a întemeiat Bizantul, asigurându-i de-a lungul secolelor o energie vitala sigura si constanta.
Apoi, deoarece sper ca am aratat ca spiritul Bizantului a supravietuit nu doar cuceririi din 1453, ci si secolelor care s-au scurs între timp, iar mostenirea lui dainuie si dincolo de spatiul Europei Centrale, al Balcanilor, Turciei si Orientului Mijlociu.
Am încercat sa conturez unele aspecte ale notiunii de bizantin. Iar demersul meu este facut cu intentia de a extinde, oricât ar fi posibil, cunoasterea si experienta noastra referitoare la alte timpuri, ca sa putem întrezari cum oamenii care au apartinut unei societati cosmopolite, citadine, cu o convingere constient istorica despre valoarea lor si, în acelasi timp, cu o credinta în viata de apoi reuseau sa fie atât de diferiti de noi, dar, într-o maniera foarte perceptibila, atât de asemanatori.
În secolul al X-lea, Liutprand de Cremona, trimis ca sol la Constantinopol, relata cum tronul enorm, pazit de „lei care rageau“, a început sa se ridice spre slavi.
„Ce sa vezi! Omul pe care tocmai îl vazusem sezând într-un jilt la o înaltime moderata era acum în vesminte schimbate si ajunsese aproape de plafon.“
În baile imperiale si afara, în gradini, fântânile aruncau apa la înaltime, în vreme ce pasari de aur ciripeau si din orgi se revarsa muzica.
La fel ca orologiile care masurau timpul cu precizie si instrumentele astronomice care puteau prezice eclipsele – toate astea simbolizau puterea împaratilor, prestigiul lor fara asemanare si grandoarea ostentativa.