Amurgul Evului Mediu

Studiu despre formele de viata si de gândire din secolele al XIV-lea si al XV-lea în Franta si în Tarile de Jos

Acest studiu clasic despre arta, viata si gândirea din Franta si Tarile de Jos în secolele al XIV-lea si al XV-lea este una dintre cele mai patrunzatoare analize ale perioadei medievale.

O capodopera a genului, cartea demonstreaza ca disparitia cavalerismului a reflectat spiritul timpului si ca eroii si evenimentele epocii nu au constituit un preludiu al Renasterii si nici n-au purtat semintele unei culturi pe cale de a lua fiinta, ci au fost semnele epuizarii celei vechi.

Printre alte subiecte, autorul examineaza violenta vietii medievale, ideea de cavalerism, conventiile legate de iubire, viata religioasa, viziunea asupra mortii, simbolismul ce se afla întretesut în pânza vietii de zi cu zi si sentimentul trairii estetice.

Vedem Evul Mediu târziu prin intermediul psihologiei si gândirii artistilor, teologilor, poetilor, cronicarilor de curte, al printilor si oamenilor de stat ai vremii, devenind astfel martorii splendorii si simplitatii vietii medievale.

„Am încercat aici sa privim secolele al XIV-lea si al XV-lea nu ca pe o prevestire a Renasterii, ci ca pe sfârsitul Evului Mediu, iar civilizatia medievala din ultima epoca a vietii ei ca pe un pom cu fructe prea coapte, ajuns la deplina lui maturitate si dezvoltare.

Napadirea nucleului vital al gândirii de catre atâtea si atâtea forme de gândire vechi, tiranice, vestejirea si rigidizarea unei civilizatii bogate — acesta este continutul principal al paginilor ce urmeaza.

Scriind cartea de fata, privirea ne-a fost îndreptata, parca, spre profunzimile unui cer crepuscular, ale unui cer sângeriu, apasator si crâncen, plin de plumb amenintator si de false sclipiri de arama."

Johan Huizinga

„Nu știu o altă carte de istorie a civilizației europene care, asemeni celei a lui Huizinga, să fi strâns laolaltă atâta rafinament, erudiție și har narativ.

După cum nu știu nici o altă epocă în care strămoșii noștri să fi atins o temperatură afectivă asemeni celor care au trăit în secolele XIV și XV, în «crepusculul Evului Mediu».

Niciodată emoțiile nu au fost atât de mult însoțite de expresia lor exacerbată. Niciodată lacrimile și disperarea nu au fost mai convingătoare, niciodată bucuria și veselia, mai exuberante.

Niciodată cruzimea și mila nu s-au ținut mai strâns de mână, oferind un spectacol deopotrivă grotesc și înspăimântător. Și niciodată formele pe care le-a îmbrăcat viața nu au fost conturate cu o linie mai precisă.

A fost nevoie de toate acestea pentru ca noul să apară în istorie cu surâsul Renașterii pe chip.“

— GABRIEL LIICEANU