Împaratese în purpura

Istoria unui imperiu de o mie de ani si amprenta puterii la feminin.

Palate si manastiri, stralucire si austeritate, dezbinari, iubiri si viclenie, razboinici si patriarhi, tradari, ceremoniale de curte si mirese alese, matasuri, catifele, brocarturi si fosnet de intrigi.

O reformulare curajoasa a modului în care percepem prezenta împarateselor care au modelat secole prin staruinta lor înteleapta, prin impunerea suveranitatii imperiale cu pricepere nebanuita si, mai des decât ne-am închipui, prin strategii nemiloase, salvând Bizantul de la o arta pur simbolica si decorativa si redându-i lumea sa complexa, nesupusa si profund religioasa.

Desi au ajuns sa obtina puterea totala în cadrul dinastiilor bizantine prin casatorie, toate aceste împaratese au continuat sa poarte purpura imperiala si sa exercite puterea.

Tinând seama de greutatea si întinderea rolurilor lor, influenta exercitata de Irina, Eufrosina si Teodora a fost neobisnuita.

În Bizantul secolelor al VIII-lea si al IX-lea, toate femeile, chiar si cele din vârful ierarhiei sociale, erau constrânse de aceleasi definitii care faceau comportamentul lor acceptabil, bun sau vrednic de lauda. Orbirea unui fiu, ca sa luam un exemplu extrem, este un fapt intolerabil.

Si totusi, Carol cel Plesuv a procedat la fel ca Irina si a supravietuit condamnarii teologice (si poate si sociale).

Asadar, exista situatii în care pot fi acceptate si gesturile cele mai „nefiresti“.

Iar aici descoperim un indiciu despre coincidenta anormala dintre normele sociale si situatiile iesite din comun, care ar putea sa explice în ce fel cele trei împaratese si-au atins telurile si au reusit sa evadeze din sferele lor de operare obisnuite.o putere colosala singure, de la Constantinopol – Regina Cetatilor, anihilându-si adversarii fara ezitare prin abile actiuni diplomatice, pregatite pentru împarati din lumea larga, papi si califi, dar si pentru mai-marii familiilor lor.

Si au reusit, cu inteligenta si fara scrupule, sa puna capat iconoclasmului official si sa redea icoanelor locul lor de adoratie din Biserica rasariteana, schimbând profund, în acelasi timp, cursul istoriei, al Bizantului, al Islamului si al întregului Apus.

Autor

Judith Herrin este istoric britanic, profesor de studii bizantine si de Antichitate târzie la Princeton University si King’s College. A studiat istoria la Cambridge University si a obtinut doctoratul la Birmingham University.

A participat în calitate de arheolog la lucrarile desfasurate în siturile de la Atena si Istanbul.

Este autoarea unor lucrari fundamentale despre perioada bizantina si a Evului Mediu european timpuriu, punând în dezbatere rolul jucat de crestinism în acest context.