Sfarsitul Bizantului

Jonathan Harris reviziteaza istoria Bizantului dintr-o perspectiva noua si poate nu întâmplator extrem de actuala.

Imperiul din rasaritul Europei a fost exceptional de longeviv.

Care sa fie explicatia? – se întreaba istoricul englez.

Peste Constantinopol au venit valuri de populatii, de multe ori puternice si agresive, cu armate capabile sa distruga orice împotrivire.

Si se pare ca solutia salvatoare a fost de cele mai multe ori abila transformare a dusmanilor în aliati si apoi integrarea lor în imperiu.

Si peste timp, când ultimii supravietuitori ai imperiului s-au stins si Bizantul a iesit din amintirea vie, multe aspecte ale culturii si identitatii lui au ramas la loc de pret.

Biserica Ortodoxa a reprezentat neîntrerupt comunitatea de credinta a majoritatii descendentilor din bizantini, în pofida unor dezertari la catolicism si islam.

Liturghia si întregul ceremonial s-au pastrat ca pe vremea împaratilor.

Oamenii au continuat sa înalte biserici si sa picteze icoane în inconfundabilul stil bizantin, nu numai pe teritoriile fostului imperiu, ci si în alte tari ortodoxe.

Limba greaca vorbita de Paleologi si de supusii lor a fost dusa mai departe de urmasi, fie si cu infiltrari generoase de cuvinte împrumutate, turcesti si italiene.

Daca tragem o linie, desi imperiul nu a fost capabil sa înfrunte fortele colosale asezate împotriva lui, religia, arta si limba Bizantului au demonstrat o rezistenta remarcabila.

Secole la rând dupa caderea Constantinopolului, aceste comori supravietuitoare s-au pastrat profund în supusii vorbitori de greaca ai sultanului otoman, care se considerau mai departe ‚romei’, având sentimentul identitatii lor distincte si speranta ca un împarat crestin va veni din nou, într-o buna zi, sa domneasca la Constantinopol.

Jonathan Harris este profesor de istorie a Bizantului la University of London.