Pe lângă textele preluate în Noul Testament, literatura creştină a primelor secole numără şi o serie de texte numite „apocrife” („ascunse”) deoarece ele se citeau în privat.

Până în secolul al IV-lea nu există o graniţă clară şi unanim acceptată între textele canonice şi celelalte.

Dimpotrivă, unele texte considerate iniţial „canonice” au devenit ulterior „apocrife” şi invers.

Termenul „apocrif“ este, în ochii bunilor creştini, echivalent cu „primejdios“, „dubios“, „blestemat“, chiar „diabolic“.

Mai ales astăzi, când atâtea erezii şi manifestări sectare ale creştinismului, mode sincretice şi „metareligii“ ne agresează intimitatea spirituală din toate părţile şi prin toate mijloacele,publicarea acestor evanghelii apocrife ar putea fi interpretată – în România – ca o nouă „diversiune“, ca o ispitire răuvoitoare.

Cititorul creştin îşi va da însă repede seama că nu are niciun motiv de teamă.

Evangheliile înmănuncheate în acest „roman cristologic“ nu intră în conflict (decât pe alocuri – de aceea am şi considerat indispensabilă prezenţa notelor) cu dogmele religiei creştine şi mărturisirea ei de credinţă.

Pe de altă parte, cititorii pur şi simplu esteţi, cei care nu urmăresc decât savoarea unui fragment de literatură „exotică“, fără scrupule de ordin religios sau confesional, vor degusta o biografie a Mântuitorului saturată de elemente inedite, miraculoase şi adesea fermecătoare.

Nu în ultimul rând, ba poate chiar în primul rând, textele apocrife se adresează specialiştilor, datorită mulţimii datelor istorice conţinute în ele, în bună parte preluate şi de Tradiţia Bisericii.