Luntrea lui Caron

„Luntrea lui Caron” este romanul autobiografic și testamentar al lui Lucian Blaga, scris după al Doilea Război Mondial, ascuns timp de decenii și publicat abia în 1990, o amplă confesiune despre destrămarea lumii românești și drama intelectualului în fața „teroarei istoriei”

Ediţia integrală avea să apară opt ani mai târziu.

Autorul şi-a dedicat ultimii ani din viaţă rescrierii şi completării a ceea ce avea să fie un roman cu elemente autobiografice.

Dincolo de cele două poveşti de dragoste, dincolo de proza deopotrivă memorialistică şi lirică, transpare mărturia scindării şi a descompunerii de care începuse să sufere lumea intelectuală românească imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.

Poate cel mai pregnant se desprinde convingerea că nici dragostea, nici erotismul, nici refugiul în reflecţie nu mai pot asigura salvarea din faţa valului de întuneric ce se anunţa. Salvează, provizoriu, doar sporadicele evadări în poezie, în contemplare şi în senzualitate.

Despre autor: LUCIAN BLAGA

(Lancrăm-Sebeş, 9 mai 1895–Cluj, 6 mai 1961). Face şcoala primară germană la Sebeş (1902–1906) şi liceul „Andrei Şaguna" la Braşov (1906–1914). Debutează în ziarele aradene Tribuna cu poezia „Pe tarm" (1910) si Romanul cu studiul Reflectii asupra intuitiei lui Bergson (1914). Urmează cursurile Facultăţii de teologie din Sibiu şi Oradea (1914–1916).

Studiază filozofia şi biologia la Universitatea din Viena (1916–1920), obţinând titlul de doctor. Revine în ţară în ajunul Marii Uniri.

Publică la Sibiu placheta de versuri Poemele luminii şi culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu (1919). Prima sa dramă, Zalmoxe, apare în ziarul Voinţa (1920). Academia Română îi decernează Premiul „Adamachi“ pentru debut (1921). Universitatea din Cluj premiază piesa Zalmoxe (1922). I se tipăresc primele traduceri de poezie în revista cernăuţeana Die Brücke (1922). Redactor la ziarele Voinţa şi Patria, membru în comitetul de direcţie al revistei Cultura, colaborator permanent la publicaţiile Gândirea, Adevărul literar şi artistic şi Cuvântul (1922–1926).

Ataşat şi consilier de presă la Varşovia, Praga şi Berna (1926-1936), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1936–1938) şi ministru plenipotenţiar al României în Portugalia (1938–1939). Academia Română îi conferă Marele Premiu „C. Hamangiu“ pentru opera dramatică şi poetică (1935). Este ales membru activ al Academiei Române (1936). După Dictatul de la Viena se află în refugiu la Sibiu, însoţind Universitatea din Cluj (1940–1946). Conferenţiază la Facultatea de litere şi filosofie (1946–1948). Cercetător la Institutul de istorie şi filosofie (1949–1951). Bibliotecar-şef (1951–1954) şi director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. Este înmormantat în satul natal.

Opera nebeletristică (volume de articole, eseuri şi studii), în ordinea apariţiei: Cultură şi cunoştinţă (1922) Filosofia stilului (1924) Fenomenul originar Fetele unui veac (1925) Daimonion (1926) Eonul dogmatic (1931) Cunoasterea luciferică (1933) Censura transcendentă (1934) Orizont şi stil (1934) Spaţiul mioritic (1936) Elogiul satului românesc (1936) Geneza metaforei şi sensul culturii (1937) Artă şi valoare (1939); Diferenţialele divine (1940) Despre gândirea magica (1941) Religie şi spirit (1941) Ştiinţă şi creatie (1942) Despre conştiinţa filosofică (1947) Aspecte antropologice (1948) Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea (1966) Zări şi etape (1968) Experimentul şi spiritul matematic (1969) Isvoade (1972) Fiinţa istorică (1977)