Artistul, informatorul și Securitatea. Raport contra pașaport

De ce participă oamenii la rău? Toată istoria speciei umane este o sumă de răspunsuri la această întrebare. Particularizând pentru cazul comunismului românesc, Iulia Popovici se întreabă, în Artistul, informatorul și Securitatea, care sunt motivațiile (omenești, prea omenești) care-i determinau pe unii dintre cetățenii României socialiste să activeze ca informatori ai Securității. Oricât de surprinzător pare, nimeni până la ea nu a cercetat sistematic, în istoriografia noastră, motivațiile informatorilor. Așa cum arată autoarea, Securitatea a preferat să creadă că toți informatorii o fac din convingere, într-o generalizare simetrică (și la fel de falsă) cu cea din postcomunism, pentru care absolut toți informatorii au fost la fel de abisali în rău. Convinsă că fiecare informator era deopotrivă victimizator și victimă, dar în proporții infinit variabile de la caz la caz, Iulia Popovici preferă analiza pe text a notelor informative, preferabil olografe. Mediul profesional predilect e cel al artelor spectacolului. Istoriile au ca centru gravitațional Teatrul Național București, sursele documentare provin mai ales din activitatea informativ-operativă a Serviciului 120 al Securității București și a Direcției a III-a a Departamentului Securității Statului. Operând în materia aceasta umană și profesională de o varietate zăpăcitoare pentru oricine altcineva, Iulia Popovici intră în afacerile adesea sordide ale delațiunii și secretivității cu o dexteritate hermeneutică pe care foarte rar am mai văzut-o la lucru.” RADU VANCU