Relatarile despre chinurile si moartea primilor martiri s-au pastrat pana la noi in forma asa-numitelor "acte ale sfintilor".

Crestinii primari considerau a fi de prima importanta consemnarea ultimelor fapte si cuvinte ale unui martir si unul dintre ei era in mod frecvent imputernicit sa indeplineasca aceasta sarcina. In completare la propriile lor relatari, ei puteau extrage din procesele verbale ale tribunalelor, cu toate ca acestea nu le erau mereu accesibile inainte de perioada lui Constantin. Faptul de a fi crestin constituia o nelegiuire atat de mare, incat procesul verbal al proceselor era inregistrat cu grija si pastrat de o guvernare metodica cum era cea romana. Din timpul lui Domitian, daca nu chiar de la o data mai timpurie, chiar numele de crestin expunea o persoana pedepsei cu moartea. Daca era adusa informatia despre un om cu privire la faptul ca era crestin, acesta era citat in fata unui magistrat si i se poruncea sa jertfeasca unui zeu oarecare, adesea geniului imparatului care domnea. Raspunsul obisnuit era: "Sunt crestin si nu voi jertfi idolilor si murdarelor duhuri rele". Atunci, se foloseau torturi pentru a obliga la ascultare, iar daca acestea dadeau gres, acuzatul era condamnat la moarte.

Atunci cand martirul accepta cu bucurie condamnarea la moarte din partea persecutorilor si ia judecata asupra sa, el marturiseste ca unul, adevaratul si singurul Dumnezeu este Ziditorul care a facut toate lucrurile si Care il va invia din morti. Marturisirea este intarita prin moartea marturisitorului.

Jertfindu-se pe sine, martirul afirma ca Dumnezeu este Creatorul care da viata si, in acelasi timp, neaga zeii falsi si lipsiti de viata ai prigonitorilor sai, carora refuza sa le aduca jertfe. In actul martiric se reveleaza adevarata relatie dintre Dumnezeu si lume. Pentru crestinul primelor veacuri, moartea prin martiriu era dovada suprema a credintei sale ca singura sursa a vietii si a nadejdii omului este Dumnezeu.