La începutul anului 2015, aflând ca mai are putin de trait, Oliver Sacks a trimis cotidianului New York Times o declaratie în care spunea: „Îmi revine acum sa aleg în ce fel voi trai lunile care-mi ramân de trait. Ar trebui sa fie în cel mai plin, mai profund si mai productiv mod cu putinta.“

Doua luni mai târziu îi aparea ceea ce avea sa fie ultima sa carte, un volum de memorii în care autorul Omului care îsi confunda sotia cu o palarie priveste în urma cu seninatate si nostalgie, cu un umor menit sa spulbere orice urma de autocomplezenta, dar si cu încredintarea ca viata nu i-a fost zadarnica.

De la patima pentru motociclete si haltere din tinerete pâna la cea pentru înot si scufundari nutrita pâna în ultimii ani, de la pasiunea pentru chimie si medicina la framântarile privind calea de urmat în practica medicala si neastâmparul cercetatorului dedicat fara rest neurologiei si fiziologiei, întreaga viata a autorului pare sa fi stat sub semnul unei miscari necontenite si al unei energii fara margini.

Mai presus de toate însa, prin evocarea numeroasei sale familii si a numerosilor sai prieteni (printre care Thom Gunn, A.R. Luria, W.H. Auden, Francis Crick sau Robert De Niro si Robin Williams), prin evocarea atâtor pacienti carora le-a purtat un interes si o compasiune nesmintite, memoriile lui Oliver Sacks vorbesc despre marea lui dorinta de a întelege, despre caldura umana care i-a animat întreaga viata si activitate si, nu în ultimul rând, despre marea bucurie a scrisului.

„Sunt un povestitor, într-un fel sau altul. Presupun ca o înclinatie spre povesti, spre naratiune, tine de firea universala a oamenilor, împreuna cu capacitatile noastre lingvistice, cu constiinta de sine si cu memoria autobiografica.

Scrisul, atunci când merge bine, îmi ofera o placere, o bucurie, mai presus de oricare alta. Ma transporta într-un alt loc — indiferent de subiect —, unde sunt complet absorbit si uit de gândurile care m-ar putea distrage, de griji, de preocupari si chiar de trecerea timpului. În aceste stari sufletesti deosebite, divine, pot sa scriu fara oprire pâna când nu mai vad hârtia. Abia atunci îmi dau seama ca s-a facut seara si ca mi-am petrecut toata ziua scriind.

Într-o viata de om, am scris milioane de cuvinte, însa scrisul mi se pare în continuare la fel de proaspat si la fel de placut ca atunci când l-am încercat pentru prima oara, acum aproape saptezeci de ani.“ (Oliver SACKS)