Jihadismul constituie continua degradare a islamismului politic.
În mai puţin de un secol (1928–2014, adică de la fondarea Frăţiei Musulmane până la proclamarea Califatului ISIS), jihadiştii vor regresa de la formarea omului nou al islamului, prin predică și educație, la genocid, decapitări live şi sute de gropi comune.
Această descompunere ideologică se va produce pe fondul unor „mutaţii genetice“ în cadrul doctrinei islamiste, iar mediul propice acestor alterări mutagene va fi închisoarea.
Sayyid Qutb, Ayman al -Zawahiri,
Abu Musab al -Zarqawi sau Abu Bakr al -Baghdadi îşi vor formula şi clarifica teoriile jihadiste din ce în ce mai brutale în celulele egiptene, iordaniene sau in lagărul american de la Camp Bucca.
Totuşi, explicaţia conform căreia jihadismul reprezintă un răspuns proporţional în faţa detenției și torturii nu este unul valid.
Osama bin Laden, de pildă, cel mai faimos dintre jihadişti, nu a fost închis şi nu a fost victima „agresiunii Vestului“.
Dimpotrivă, el a beneficiat de sprijinul Occidentului în războiul contra URSS. Osama a ales să-şi dedice viaţa jihadului dintr-o poziţie privilegiată de „prinţ“ care făcea parte dintr-o familie de miliardari cu afaceri în Statele Unite şi Europa.
Pe de altă parte, o conexiune semnificativă între momentele de apogeu ale jihadismului şi relaţia tensionată a islamului cu Vestul este evidentă.
Succesul lui Hassan al-Banna a apărut pe fondul nemulţumirii din Egipt şi Palestina în raport cu administraţia britanică. Apropierea lui Sadat de America a relansat jihadismul egiptean, iar invazia sovietică din Afghanistan a generat marea sinteză jihadistă din anii 1990.
O a doua sinteză jihadistă a apărut în anii 2000, după ce SUA au atacat Irakul.
Dacă invazia URSS a creat premisele pentru apariţia al Qaeda, cea americană a oferit pretextul pentru coagularea ISIS.
Iar acest lucru se întâmplă pentru că, într-un teritoriu musulman măcinat de război, tabăra jihadistă are întotdeauna câştig de cauză pe termen mediu, după ce forţele moderate se epuizează în luptă.
„În condițiile în care istoriografia românească a fost lipsită, în mare parte, de aportul unor specialiști redutabili în istorie universală și ale sale importante teme, lucrarea lui Ovidiu Raețchi, amplu documentată, sprijinită pe competență științifică și scrisă cu acribie, devine un reper de neocolit al cunoașterii lumii arabe în complexitatea sa.
Autorul ne poartă cu siguranță prin hățișul unei lumi atât de dificil de reconstituit la prima vedere, atât din punct de vedere evenimențial, cât, mai ales, din prisma analizei ideilor pe care se sprijină jihadismul actual.
Cartea lui Ovidiu Raețchi constituie, din aceste motive, o lectură mai mult decât necesară atât pentru pasionații de istorie, cât și pentru cei care își doresc să intuiască o parte importantă a resorturilor lumii contemporane, precum și riscurile pe care acestea le potențează.“
Bogdan Caranfilof, istoric
„O istorie a ideilor care se întinde pe două secole, surprinzând efectele campaniei lui Napoleon în Egipt asupra gândirii arabe sau influența nazismului și a bolșevismului asupra ideologiei islamiste.
O analiză extrem de necesară a modului în care jihadismul s -a decantat în centrele culturale din Cairo, Damasc, Amman sau Teheran.“
Răzvan Zamfir, jurnalist B1TV
