In lucrarea de fata, John Welwood raspunde la astfel de intrebari si ne arata cum sa depasim obstacolul fundamental care ne impiedica sa experimentam iubirea in toata splendoarea ei.

Iubiri perfecte, relatii imperfecte. Cum sa vindecam ranile sufletului incepe prin a ne arata cum toate problemele din relatii se nasc dintr-o rana universala care afecteaza nu doar relatiile noastre intime, ci si calitatea vietii in lumea noastra. Cartea il poarta pe cititor intr-o calatorie intensa de vindecare si transformare care il invata sa-si imbratiseze umanitatea si sa aprecieze imperfectiunile relatiilor sale ca marcatori ai drumului catre marea iubire.

Fragment:

„Cuvintele „Te iubesc“, rostite in momente de apreciere reala, de uimire sau de afectiune, pornesc din ceva perfect pur, din noi insine – capacitatea de a ne deschide si a spune „da“ fara rezerve. Asemenea momente de deschidere totala a inimii ne aduc aproape de perfectiunea naturala, atit cit putem ajunge in aceasta viata. Caldul si radiantul „da“ al inimii este perfect, asemenea soarelui, dind viata tuturor lucrurilor si hranind tot ceea ce este cu adevarat uman.

Totusi, in mod destul de ciudat, desi putem observa sclipiri de iubire stralucitoare salasluind in inima umana, e greu sa o gasim complet intruchipata in lumea din jurul nostru, mai ales acolo unde conteaza cel mai mult – in relatiile pe care le avem cu ceilalti. E adevarat ca astazi pentru multi oameni sa riste sa se avinte intr-o relatie de iubire a devenit o propunere infricosatoare, previziune a unei dureri coplesitoare sau a unei devastari emotionale iminente.

Daca sapam putin in suprafata culturii noastre innebunite dupa sex si romantism, vom gasi un sentiment de deziluzie in multi oameni care simt, asa cum declara un cintec pop, ca „iubirea pute“. Sau, dupa cum s-a exprimat o tinara la unul dintre atelierele mele: „Daca iubirea e asa extraordinara, de ce sunt relatiile atit de imposibile? Nu-mi mai spuneti ca trebuie sa-mi deschid inima. Inima mea e deja mult prea deschisa si nu mai vreau sa fiu ranita.“

“Asta fac cuplurile tot timpul – arunca vina de la unul la altul ca pe un cartof fierbinte. Nu e de mirare ca sotii investesc atit de mult in a avea dreptate, chiar daca astfel distrug relatia. A avea dreptate este un mod de a para atacul criticului, cu tot cu ura de sine si rusinea ce decurg din el. Este intotdeauna foarte trist sa vezi cum doi oameni care se iubesc se cearta in felul acesta.

Unul dintre dezavantajele religiei conventionale este ca deseori vorbeste cu vocea criticului, invinuind oamenii pentru pacatele si lipsa lor de valoare. In loc sa stigmatizeze oamenii pentru greselile lor, ar fi mai bine si mai nimerit sa-i ajute sa vada cum asa-numitele pacate de moarte sunt simptome ale faptului ca nu stiu ca sunt iubiti.

********

BLÎNDETE BINEVOITOARE

În ciuda faptului ca parintii vostri nu au reusit sa va iubeasca perfect, sînteti sanatosi astazi numai datorita iubirii pe care au stiut sa v-o ofere. Este clar ca afectiunea lor nu a fost consecventa. Dar daca nu v-ar fi aratat nici un pic de blîndete, azi nu ati fi suficient de sanatosi pentru a putea citi cartea aceasta. Ati fi internati în vreo clinica, ati fi vagabonzi sau criminali în serie. Asadar, daca sînteti destul de sanatosi, asta înseamna ca foarte probabil, ati avut parte de ceea ce D.W. Winnicott numeste "parinti destul de buni". Daca vi se pare greu de acceptat, înseamna ca probabil mai aveti de muncit în ceea ce priveste despachetarea durerii si furiei pe care le purtati cu voi din trecut si este nevoie sa va împrieteniti cu ele.
În ultimul an de viata al mamei, pe masura ce devenea clar ca intrase în declin, am început sa studiez o puternica practica tibetana de contemplare, care implica sa-ti amintesti blîndetea propriei mame. Pentru tibetani, practica este un prim pas spre dezvoltarea compasiunii fata de toate fiintele. Bineînteles ca pentru ei este mai usor, întrucît îsi pretuiesc mamele în mod inechivoc. Asemenea multor americani, sentimentele mele fata de mama erau tulburi si ambivalente.
Declinul mamei m-a fortat sa ma împac cu o realitate neplacuta care-mi marcase întreaga viata: nemultumirea mea fata de incapacitatea ei de a ma vedea si respecta ca pe o fiinta separata de ea. Întreaga viata ma simtisem împovarat de suferinta ei si de încercarile de a o face sa se simta mai bine, astfel încît eu însumi sa ma simt mai bine. si esuasem, ceea ce m-a lasat plin de resentimente si cu un puternic sentiment de vinovatie. Iar si iar, suportasem consecintele mentinerii ostilitatii fata de ea, cea mai dureroasa fiind aceea ca nu îmi permiteam sa ma las iubit.
Cînd am descoperit practica de amintire a bunatatii mamei în ultimul an al vietii ei, m-am simtit imediat atras de ea. Desi lucrasem asupra relatiei cu mama în terapie si avusesem un oarecare succes, practica tibetana oferea o metoda simpla, concreta de a-mi reorienta întreaga atitudine fata de ea. Permitîndu-mi sa-mi amintesc si sa recunosc nenumaratele moduri în care-mi aratase bunatate, m-a ajutat sa nu o mai privesc ca pe o uzurpatoare. Am ajuns sa accept ca nu ma putea iubi decît în maniera în care era capabila sa o faca, tinînd cont de cine era si prin ce trecuse.
Contemplîndu-i si apreciindu-i bunatatea, am reusit sa deschid propriul canal interior, astfel încît am devenit mai receptiv fata de iubire în general. De asemenea, m-a ajutat sa vad frumusetea practicii de a-mi aminti bunatatea altora, întrucît este o cale de a învata sa-ti permiti sa primesti iubire, baza pentru a-i iubi pe ceilalti. Este motivul pentru care în aceasta carte prezint o versiune condensata a practicii respective. (Cei care înca pastreaza o încarcatura mare de resentimente fata de mamele lor probabil ca nu vor raspunde în mod favorabil exercitiului. În acest caz, nu va fortati, ci lucrati mai întîi asupra durerii si furiei, sau faceti exercitiul cu alta persoana care v-a aratat blîndete si bunatate).
Întrucît este mult mai usor sa ne amintim doar momentele în care credem ca mama ne-a ranit si sa uitam bunatatea ei sau sa o consideram binemeritata, trebuie sa ne amintim în detaliu felul în care mama a fost buna cu noi de la începutul vietii. La început, mama a fost buna oferindu-ne un loc unde sa ne nastem. Daca ar fi vrut sa scape de noi, ar fi putut face asta, iar astazi nu am fi fost vii ca sa ne putem bucura de oportunitatile pe care le avem. Cînd eram în pîntecele mamei, ea ne-a protejat cu grija, mai atent decît ar fi protejat o bijuterie pretioasa. În orice situatie, s-a gîndit la siguranta noastra. Chiar si în timpul calvarului travaliului, bunastarea noastra era prezenta în mintea ei. Nou-nascuti fiind, desi aratam mai degraba ca o broasca decît ca o fiinta umana, mama ne-a iubit profund. Cui îi pasa de creatia asta ce abia aducea a om? Mamei noastre. Ne-a îmbracat, ne-a leganat si ne-a hranit cu...