In 1901, Sfantul Sinod l-a excomunicat pe Tolstoi din randurile Bisericii, atestand o realitate certificata cu mult inainte: faptul ca scriitorul nu mai urma caile dogmei religioase. Excomunicarea lui a avut un puternic impact international, aducand Rusiei un prejudiciu de imagine considerabil. Ulterior, avand in vedere valul de dezaprobare, a fost reprimit in sanul Bisericii. Pe masura ce reputatia sa a crescut printre cei din clasa de jos, pe intreg teritoriul Rusiei au aparut chiar cateva comunitati tolstoiene, alcatuite din indivizi care doreau sa puna in practica vederile religioase ale scriitorului.

Revolutia din anul 1905 l-a gasit pe Tolstoi prada acelorasi framantari si chinuit de contradictia dintre dorinta lui sincera de a veni in ajutorul taranilor si teoria neimpotrivirii la rau prin violenta. Credinta in eficacitatea acestei teorii i-a fost de multe ori contrazisa de mersul firesc al istoriei si scriitorul nu a putut sa nu recunoasca uneori binefacerile revolutiei. Tolstoi nu a ramas indiferent la numeroasele executii de dupa revolutie, scriind plin de revolta si indignare articolul "Nu pot sa tac", in care ataca direct guvernul. In ciuda sanatatii de fier de care s-a bucurat toata viata, Tolstoi s-a imbolnavit grav in 1901. A murit in noiembrie 1910 si a fost ingropat intr-un mormant taranesc, cu mii de adepti plangandu-i moartea, pe strazi