Punând în centrul romanului figura lui Goethe, Thomas Mann reflecteaza asupra raportului dintre viata si arta, care l-a preocupat dintotdeauna, si contureaza portretul unei epoci întregi.

Traducerea consacrata a lui Alexandru Philippide îi da cititorului român sansa de a se bucura pe deplin de rafinamentul stilistic, umorul delicat si finetea creionarii psihologice care disting scriitura lui Thomas Mann.

În septembrie 1816, o trasura opreste în fata hotelului Elefantul din Weimar.

Din ea coboara o doamna respectabila, însotita de fiica si de camerista.

Foarte curând, chelnerul venit în întâmpinare face o descoperire care trezeste la viata oraselul cufundat în acalmie: distinsa doamna, semnând în registrul hotelului sub numele de Charlotte Kestner, este însasi Lotte, tânara pe care marele Goethe, ilustrul locuitor al Weimarului, a imortalizat-o cu patruzeci si doi de ani în urma în romanul sau Suferintele tânarului Werther. Pe atunci, poetul îsi sublimase dragostea neîmplinita pentru Lotte în romanul epistolar care avea sa faca senzatie în întreaga Europa.

Vestea sosirii doamnei Kestner se raspândeste cu iuteala fulgerului.

Toti vor s-o vada, s-o cunoasca: dr. Riemer, secretarul lui Goethe; Adele Schopenhauer, sora celebrului filozof; August von Goethe, fiul poetului. Numai Goethe însusi întârzie sa se arate, însa toate discutiile conduc catre el…

Spre sfârsitul anului 1936, Thomas Mann a început sa scrie la „o povestire, plasata la Weimar în 1816, în care îmi permit deliciul fantezist de a-l readuce la viata pe Goethe“.

Proza scurta pe care o avea în minte autorul s-a transformat în romanul Lotte la Weimar, publicat în 1939.

Mai întâi, îl cunoastem pe Goethe doar din relatarile subiective ale personajelor din anturajul sau, care o întâlnesc pe Lotte, modelul de altadata pentru eroina din Suferintele tânarului Werther, sosita la Weimar pentru a-l revedea pe poet.

Apoi, pe neasteptate, plonjam în lumea launtrica a batrânului Goethe.

Folosind tehnica monologului interior într-o maniera care aduce aminte de James Joyce, Thomas Mann intra în „fluxul constiintei“ acestuia: amintiri si planuri de viitor se combina cu gânduri despre viata si arta, despre evenimentele epocii si climatul politic.

În fata cititorului se întrupeaza un Goethe ambivalent, proteic, cum nu poate sa-l înfatiseze nici o biografie.

Imaginea mitica a patriarhului care stârneste în rândul contemporanilor deopotriva adulatie si respingere este juxtapusa cu existenta simpla a lui Lotte, care a înteles sa-si cladeasca o viata de familie dincolo de cultul literar iscat în jurul numelui sau.