Fructele Absentei. Surâsuri si exorcizari

Scrisul si iubirea sunt fructele Absentei. Nu ale singuratatii. Absenta si singuratatea nu se confunda. Absenta e antidotul singuratatii. Pentru ca e chiar absolutul ei.

Singurul viciu de care nu ma pot debarasa este viata însasi. Celelalte depind de circumstante. Se schimba peisajul, se schimba si viciul; circumstanta trece, viciul dispare. Dar, în fond si la urma urmei, viata nu e si ea tot o circumstanta?

Copiii mei sunt dovada existentei lui Dumnezeu, a frumusetii si bunatatii acestei creatii în pofida raului care-i va da târcoale pâna la sfârsitul veacurilor. Nu vorbesc ca parinte, ci ca fiinta simtitoare si gânditoare. Nu gasesc alt argument mai evident, mai concret, mai puternic pentru a dovedi (în chip subiectiv-mistic) existenta Principiului divin decât bucuria pura si gratuitatea pe care o degaja sufletul unui copil.

Cristian Badilita

Cartea aceasta este muscatura cu care pe vremuri se încercau monedele daca sunt sau nu de aur. Ma bucur ca a scris-o Cristian Badilita. Regret ca nu am scris-o eu.

(Alex. Stefanescu)

În literele românesti, Cristian Badilita este singur; nu singular, nu singuratic – singur. Într-un „razboi cu toata lumea” (mai mult decât un Eugen Ionescu, ce nu era un erudit polemizând cu carturari pedanti, dar aproximativi, perdanti, dar plini de dumnealor), sub platosa-i tepoasa se ascunde o nevinovatie de copil atras de „insolente îngeresti”, o nostalgie a candorilor pierdute, o bravura a sinceritatii fara bavura, nici bravada, o imprudenta nebuneasca, un duh adesea nebunatic si-o inima nepervertita, înlacrimata, dar voioasa.

(Serban Foarta)

Frate al lui Iov si al lui Nastratin Hogea, magicianul-poet Cristian Badilita ne plonjeaza în interstitiul lumii: între tragedie si deriziune, între credinta si erezie, între absurd si evidenta absoluta.

(Basarab Nicolescu)