Dragostea in 12 povestiri

Pentru Cehov, dragostea adevărată e departe de a fi ideală și lipsită de contradicții, deși inevitabil idealizează. În mod esențial, ea se întemeiază pe o comuniune – fie și iluzorie, în cazul celor amăgiți – de simțire și valori, pe sinceritate, constanță și devotament.

În această selecție reprezentativă de 12 povestiri care acoperă aproape întreaga lui perioadă creatoare, Cehov se dovedește un maestru al nuanțelor și subtilităților dulci-amare ale sufletului, fără a scrie propriu-zis proză psihologică sau de idei.

Are un ochi ager și infailibil pentru diferitele ipostaze ale iubirii – de la dragostea împărtășită la cea disprețuită, la neputința sau lipsa curajului de a iubi, la dragostea frustrată ori care nu rezistă încercărilor vieții, dar și la dragostea platonică, admiratoare – și pentru diferitele surogate ale iubirii – simpla atracție fizică, senzualitatea rece, mila, condescendența, rutina, nevoia egoistă de a plăcea, de siguranță ori statut.

Nimic din ceea ce e omenesc nu scapă observației lui chirurgicale și totuși profund înțelegătoare.

În cele din urmă, în spiritul său umanist, dragostea între un bărbat și o femeie este legată în mod inefabil de un caracter bun și de credința în artă, știință ori în profesie – cu alte cuvinte, în latura nobilă a naturii umane.

„Am citit Doamna [cu cățelul] dumitale.

Știi ce faci dumneata? Ucizi realismul.

Și ai să-l dai gata curând – de tot și pentru multă vreme. [...]

Mai departe decât dumneata nimeni nu poate merge pe această cărare, nimeni nu se pricepe să scrie atât de simplu despre lucruri atât de simple, cum te pricepi dumneata.“

— MAXIM GORKI, într-o scrisoare din ianuarie 1900 către Cehov