Candidatii la fericire: Frumosi sau urati, prosti sau destepti, norocosi sau ghininosti, intre doua certitudini - nasterea si moartea - sintem in stare sa renuntam la multe idei si la o droaie de idealuri: dar, pitita undeva in suflet, pastram nebiruita aspiratia spre fericire.

Oricum, cu totii ne consideram niste candidati, posibili alesi la un scrutin al destinului. Sperand...

Sperante ni se vand cu tona, iar noi abia asteptam sa fim mintiti. Ne mintim la randu-ne cat ne tin puterile, tragand nadejde ca macar o data, una singura, fericirea are sa-si arunce ochii si asupra noastra.

Desi ea nu prea are obiceiul asta, noi, condamnatii la viata, cutreierand prin lume intr-o doara, o tot pandim. Ne automintim. E poate cea mai frumoasa inchipuire plasmuita de mintea noastra, o umbra propice la care ne adapostim, cand in moalele capului ne bat razele unui soare nemilos, pe drumul nostru intre doua certitudini.

Fragment: Candidatii la fericire, Ileana Vulpescu

Nu ti-am scris niciodata, asa ca-ntelegi cât de greu îmi vine tocmai acum – când îti relatez o-nmormântare la care suntem participanti si „sarbatoriti” în acelasi timp.

Nici nu ti-as fi spus ceea ce-ai sa vezi aici daca nu mi-ai fi cerut explicatii. Ma-ntrebi, din când în când, de ce m-au schimbat, cu-aceeasi încapatânare cu care se discuta la-nmormântari de ce-a murit raposatul, ca si când n-ar fi acelasi lucru ca a murit de cancer, de pneumonie sau calcat de-o masina. Nu suntem obisnuiti sa acceptam fenomenele în sine, vrem totdeauna sa stim si „de ce”.

Daca cel care-a murit merita sa-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit.

Cred ca te mira ca în vocabularul meu, redus ani în sir la „te iubesc”, exista si alte cuvinte.

De fapt, si eu redescopar acum în mine femeia inteligenta, omul cu judecata.

Mi se pare ca sunt o veche cunostinta pe care-am scapat-o din vedere multa vreme.

Ani de zile ma uitam în oglinda si nu-mi vedeam decât picioarele, fiindca ele-ti placeau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopar ca meritam din partea mea o privire mai atenta.

Am fost pedepsita, ca sa-mi continui explicatia, fiindca am trait o fictiune.

Omul n-are dreptul sa traiasca decât realitatea, chiar daca-l nemultumeste, si n-are dreptul sa traiasca decât ceea ce poate arata la lumina zilei, oricât de imperfect ar fi.

Mi-aduc aminte-acum de-o maxima dintr-o carte: „scrie numai ceea ce poti semna, fa numai gesturile pe care le poti face fata de altii”.

Iar noi doi ne-am închipuit ca ne putem sustrage controlului, judecatii.

Nu ne-am gândit niciodata ca un singur om ajunge pentru alcatuirea unui tribunal.

Nimeni n-a stiut de legatura noastra, deci nimeni n-a putut sa ne-o-nvenineze cu nimic din afara.

Mie mi s-a-ntâmplat ca tuturor oamenilor care traiesc o fictiune: te iubeam pentru ceea ce-mi închipuiam ca esti, iar tu, nerespectând legile conspiratiei, mi te-ai aratat si-asa cum esti.

N-ai nici o vina si nici macar n-am sa-ti fac vreun repros pentru „asa cum esti”. stiu ca are sa te doara ce-ti spun acum: descopeream în tine lucruri comune cu fostul meu barbat si cu actualul meu barbat.

Erau exact cele de care fugeam, de care voiam sa scap: indiferenta, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în altul cu faptele si cu vorbele noastre.

Îti repet, n-ai nici o vina; vina e-a mea ca iubeam un om care nu exista.

si s-a ivit si-acea lipsa de proportii de care de asemenea fugeam: toata viata am dat, am fost de-o generozitate nepermisa uneori.

Eu sunt omul care da ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei.

Tu îi pastrezi pentru tine.

De fapt, aste e deosebirea esentiala între noi doi. Tu îti pastrezi totdeauna cei doi lei ai tai. M-am despartit de tine fiindca pentru mine dragostea noastra era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrata cu celelalte parti ale vietii tale.

E vina mea ca mi-am închipuit ca ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit.