„Pe vremea fluviului Amur e un portret al artistului ca tînăr sălbatic, un băiat cu căciulă şi haină de blană mirosind a fum de cedru.

Sensibilitatea literară a acestui roman este rară într-o ţară care, în lungii ani de dictatură sovietică, era un simbol al disperării umane.”

(The New York Times)

Andreï Makine îşi începe romanul cu o scenă în care personajele parcă aparţin unei alte lumi: tărîmul albului fără sfîrşit de pe malul fluviului Amur.

Un mic sat siberian în care uneori eşti silit să ieşi dintr-o izbă îngropată în zăpadă săpînd un tunel spre lumină.

În aceste locuri peste care domneşte tăcerea, viaţa s-ar putea confunda pur şi simplu cu bătăile inimii dacă orice mişcare a sufletului nu ar aduce o revelaţie.

Atunci se naşte dorinţa, din senzualitatea trupurilor, dar şi din comuniunea cu natura ce se oferă privirilor.

Iubirea are mireasma zăpezilor virgine din inima taigalei. Dintr-odată, totul e bulversat.

„Fabulosul nostru Occident” îşi face simţită prezenţa prin felurite semne.

Mai întîi un tren care trece, miticul Transsiberian.

Apoi un film francez, viziune a unei existenţe orbitoare, chemare populată de fapte mari şi creaturi sublime.

Vertijul unei alte istorii născute pe malul fluviului Amur, în anii adolescenţei.

„Trupul ei, cristal topit şi fierbinte pe ţeava unui suflător de sticlă…

Mă auzi, Utkin? Aceea pe care‑o evoc în discuţia noastră nocturnă de peste Atlantic va înflori sub pana ta febrilă.

Trupul ei, cristal cu luciu cald de rubin, va deveni mat. Sînii i se vor întări colorîndu‑se într‑un roziu lăptos.

Pe şolduri va avea un roi de aluniţe –urmele degetelor tale nerăbdătoare...

Vorbeşte despre ea, Utkin!”

Pentru mine, Rusia e ca o iubită de altădată.

Am în minte o imagine a ei, a felului în care arăta şi a ceea ce însemna pentru mine şi mi-e teamă să distrug această Rusie din lăuntrul meu.”

(Andreï Makine)