Orice popor exista ca popor daca se sprijina temeinic pe o istorie reala, nu închipuita, fabricata în scopuri purtatoare de barbarii.

Românii si România au o istorie fabuloasa. Istoria românilor începe firesc, ca aproape toate istoriile tarilor din Europa. Istoria românilor începe acum 2.500 de ani.

Mai veche decât istoria românilor probabil este istoria grecilor si a romanilor, dar cu privire la aceste datari nu se cunoaste nimic precis. Pe teritoriile ocupate astazi de romani, în jurul arcului Muntilor Carpati, la sud de Dunare, la est de Prut si de Nistru, la nord de Tisa si la nord-vest de Tisa si de Dunare traiau tracii, din care faceau parte numeroase triburi, distincte si mai putin distincte între ele.

Ceea ce aveau în comun era limba cu variatiuni nu prea mari între locuitorii din sud, din est, din nord si din vest. Locuitorilor din jurul arcului Muntilor Carpati grecii le spuneau geti, romanii le spuneau daci. Ca orice popor, acesta cuprindea diferite ramuri regionale, unde se vorbeau dialecte distincte si care aveau traditii si obiceiuri variate.

[...]

În acest volum, cei doi istorici prezinta cu argumente imbatabile miracolul existentei pe teritoriile de astazi a poporului ROMÂN, a limbii ROMÂNE, a ROMÂNIEI si a ROMÂNITATII.

(Virgil Ratiu, Mesagerul de Bistrita Nasaud)

„Istoria Transilvaniei” scrisa de cei doi istorici clujeni acad. Ioan Aurel Pop si prof. Dr. Ioan Bolovan e un îndrumar istoriografic necesar, incitant si interesant, mai ales pentru publicul larg iubitor de istorie, dar si pentru studenti sau tinerii cercetatori. Cartea cuprinde o bogata ilustratie sugestiva si texte edificatoare din istoricii straini si români, inserate strategic si exemplificator pe capitole.

Partea de istorie medievala a studiului este o lectie academica despre identitate si multilingvism în Ardeal si despre preluarea treptata de catre cele trei natiuni politice recunoscute: maghiarii, secuii si sasii si cele trei religii recepte, a puterii lumesti si spirituale, în dauna românilor autohtoni, care pierd treptat puterea politica si economica, precum si pe cea religioasa, fiind considerati schismatici, pentru ca erau ortodocsi.

(Ionut tene, NapocaNews.ro)

Din Prefata:



Prima marturie a unor contacte româno-ungare este cuprinsa în Gesta Hungarorum („Faptele ungurilor"), lucrare elaborata de un cronicar anonim al unui aproape la fel de anonim rege Bela, cândva prin secolul al XI-lea, reluata ulterior, dar referitoare la întâmplari de pâna la anii 1050-1060.

Cronicarul (notarul) maghiar, cu studii la o universitate occidentala (poate din Italia), spune ca o ceata de unguri a trecut, probabil dupa anul 900, dinspre Bihor „dincolo de padure" (= ultra silvam sau trans silvam), unde a întâlnit o tara bogata, cu câmpuri cultivate, cu sare si materii sarate, cu aur prezent pâna si în nisipul râurilor, locuita de români si slavi, tara în care domnia o avea un anumit român, ducele (voievodul) Gelou.

De aici au pornit si neîntelegerile dintre istoricii români si cei maghiari: acestia din urma afirma ca totul nu ar fi decât o contrafacere, fiindca românii nu puteau fi în anul 900 în Transilvania, pe când românii spun ca nu este nimic mai firesc decât prezenta românilor latinofoni aici, pe locurile fostei provincii romane Dacia, unde s-a plamadit poporul român...

Dincolo de dispute, prezente mereu între cele doua popoare, viata a decurs normal. Intre secolele XI-XIII, dupa cucerirea Banatului si partilor vestice (numite ulterior Partium), Transilvania a devenit provincie (voievodat) a Regatului Ungariei pâna la destramarea acestuia, sub loviturile otomanilor, in 1541.

Primele mentiuni scrise despre români nu-i pomenesc pe acestia decât în postura de victime carora ii se rapeste ceva sau de condamnati pentru „faradelegi".

Desi au fost acceptati o vreme in structurile puterii (ca participanti la adunarile tarii), alaturi de nobili, de sasi si secui, românii au fost tratati, în general, ca popor cucerit cu sabia si supus.

Discriminarea a fost initial sociala si confesionala (nimeni nu putea stapâni pamânt fara act scris de donatie regala; numai catolicii puteau fi nobili adevarati), dar, din secolul al XV-lea, românii (ortodocsi) au ajuns sa fie asupriti si sub aspect etnic, iar aceasta asuprire etnica s-a accentuat apoi mereu.

Discriminarea a generat reactii de aparare, uneori viólente, încercari de reluare a bunurilor rapite...