Cetatea sub asediu - Insemnari despre credinta, ratiune si terorism

Asadar, viata e doar timpul-spatiu ce ni s-a dat în vederea trecerii într-o stare pe care revelatia o lumineaza prin nadejdea Învierii si jertfa lui Hristos o usureaza prin preluarea bagajului nostru pecabil.

Dificultatea acestui puzzle e data de faptul ca supravietuirea în alta dimensiune, spirituala si mereu personala, de­pinde de optiunile noastre, altfel spus de felul în care ne-am utilizat, pe drumul terestru, înfricosatoarea calitate de a fi liberi. Nimic nu înlantuie mai mult decat libertatea: te pune sa alegi binele si, oricat s-a straduit postmodernitatea sa relativizeze granitele, raul ramane reperabil: nu prea avem scuze.

E reperabil decalogic, e usor de surprins si prin analiza efectelor sale distrugatoare. Cu acest rau, întruchipat în fel si chip, traim, pentru ca ne apartine, e chiar rezultatul alegerilor noastre, de la cele etice si politice, pana la cele axiologice.

E zestrea inseparabila de noi, atunci cand ne definim ca fiinte irepetabile. Toata istoria culturii expune gama tentativelor noastre de a mo­difica, eluda, ignora, transfigura aceasta lege de fier.

Fie prin propensiunea dionysiaca, orgiastica, placut anihilanta, fie prin totalitarism, ca era a maselor, sau prin panoramarea (surogat de omniscienta divina) la care ne expune, fara încetare, epoca digitala. Strategii escapiste!

Însa exista sinele, care palpita interogativ, exista singuratatea reflexiva în care ansamblul coclit al lu­mescului se reduce subit la chipul din propria oglinda. În aceste clipe inconturnabile, ne speriem mortal de moarte sau ne-o dorim, ca niste netoti disperati. Nesansa e ca nu putem imagina posteritatea decat în termeni analogici, fie ca tinerete vesnica, de basm, fie ca stare de beatitudine transfigurata, doxologica, taborica.

Atunci cand luam sub pamant ce-i mai bun pe pamant, ne lovim de ambiguitatea ultima a oricarei întruchipari eshatologice. Din toate scenariile noastre mentale lipseste (si n-ar trebui, caci nu are cum) toc­mai Tertul, Dumnezeu.

Eu, cu mine însumi, plus El, misterul nepatruns care a dobandit o figura umana prin Iisus Hristos. Si e tare greu sa gandesti istoria sacra doar ca pe o ipostaziere mitologica, semitica, a unui profetism mesianic. De ce a modificat acea obscura povestioara întreaga istorie a omului? Nu cumva pentru ca, pur si simplu, în coltul ei umil, între mari civilizatii orgolioase, a facut loc Adevarului?

Argumentul autoritatii, atat de nesuferit rationalistilor, are o greutate iritanta, dar nu prea poate fi ignorat.

Din textul evanghelic a rabufnit o energie (da, ne folosim de metafore) pe care nimeni – Cezar sau Demon – nu a reusit sa o blocheze. Energia smereniei, a umilitatii care triumfa. O metoda, o lectie si un imperativ la care, chiar respingandu-le pentru o vreme, recurgem in extremis. Caci ce e omul muribund, daca nu sediul unei stingeri a luciferismului si citadela precara a unui pact expiator?