McSweeney’s este una dintre cele mai interesante idei de publicare din ultimii ani, conceputa si pusa in practica de Dave Eggers, ca o cale de promovare a noi stiluri si topici narative. In scurt timp a devenit fenomenul literar McSweeney’s.

Povestirea in prim-plan: scriitori celebri, dar si debutanti au participat la alcatuirea unei noi antologii de istorii incredibile sub marca McSweeney’s.

“O intoarcere la radacinile traditionale ale povestirii, dar si o deschidere catre noi orizonturi ale fictiunii literare. Un regal al prozei scurte!”
Publishers Weekly

**********

LUSUS NATURAE, MARGARET ATWOOD
(Lusus naturae -Varietate naturala (în limba latina în original), ceva care s-a dezvoltat în mod firesc, tipic (n. tr.).

Ce s-ar putea face cu mine, ce ar trebui facut cu mine? Acestea reprezentau, de fapt, una si aceeasi întrebare. Posibilitatile erau limitate. Familia mea le discutase deja pe toate, cu seriozitate, iarasi si iarasi, în timp ce statea în jurul mesei din bucatarie, noaptea, cu obloanele trase, mâncându-si uscatii, parosii cârnati si supa de cartofi. Si, daca eram într-una dintre perioadele mele de luciditate, stateam si eu cu ei, intrând în conversatie cât de bine puteam, în timp ce scocioram dupa bucatile de cartofi prin farfurie. Daca nu, as fi stat afara, într-unul dintre cele mai întunecoase colturi, mieunându-mi mie însami si ascultând ciripitoarele voci pe care nimeni altcineva nu le putea auzi.
– Si a fost un bebelus asa de dragut! ar fi spus mama. Nu era nimic în neregula cu ea!
O întrista sa vada ca daduse nastere unei creaturi asa ca mine: era ca un repros, ca o judecata. Cu ce gresise, oare?
– Poate ca e un blestem la mijloc, spunea bunica. Era la fel de uscata si de paroasa ca si cârnatii, numai ca în cazul ei era normal sa fie asa, la vârsta pe care o avea.
– Si doar a fost perfecta ani buni! intervenea si tata. S-a întâmplat dupa pojarul ala, pe când avea sapte ani. Dupa aceea...
– Pai cine sa ne fi blestemat pe noi? întreba mama.
Bunica s-a uitat urât la ea. Ea, una, avea o lista destul de lunga cu posibili candidati. Chiar si asa, nu era totusi nici unul pe care sa-l poata numi fara putinta de tagada.
Familia noastra fusese întotdeauna respectata, placuta chiar, mai mult sau mai putin. Si înca era. Si înca va mai fi, daca s-ar putea face totusi ceva în legatura cu mine. Înainte sa se scurga informatiile despre mine, ca sa zic asa.
– Doctorul spune ca este o boala, continua tata.
Îi placea sa pretinda ca este un om rational. Cumpara ziare. Si el fusese cel care insistase ca eu sa învat sa citesc si persistase în încurajarile lui, în ciuda a tot si a toate. Ce-i drept, nu ma mai cuibaream sub bratul lui, totusi. Si ma aseza la masa pe partea din fata lui. Si, desi aceasta distanta silita ma ranea, îi întelegeam punctul de vedere.
– Pai, si atunci de ce nu ne-a dat niste leacuri? Întreaba mama.
Bunica a pufnit. Ea avea propriile idei, si ele includeau folosirea unei basica-porcului si calcarea apei. Odata îmi tinuse capul sub apa în care se înmuiau rufele murdare, rugându-se în tot acest timp. Asta ca sa scoata demonul, fiind convinsa ca îmi zburase în gura si se adapostise lânga capul pieptului. Mama spunea ca bunica are, în sufletul ei, cele mai bune intentii.

„Hraniti-o cu pâine, îi sfatuise doctorul. O sa vrea foarte multa pâine. Asta si cartofi. O sa vrea sa bea sânge. Sângele de pui o sa fie numai bun sau cel de vaca. Sa n-o lasati sa bea prea mult.“ Ne spusese pâna si numele bolii, care avea niste „p“-uri si niste „r“-uri în el, si care nu însemna absolut nimic pentru noi. Nu mai vazuse un astfel de caz decât o singura data, asa ne spusese, uitându-se la ochii mei galbeni, la dintii mei trandafirii, la unghiile mele rosii, la parul lung si negru care îmi crestea pe piept si pe brate. Dorise sa ma ia cu el la oras, sa ma poata cerceta si alti doctori, dar familia mea refuzase.
– E lusus naturae, asa ne spusese.
– Ce vrea sa însemne asta? întrebase bunica.
– O ciudatenie a naturii, raspunsese doctorul.
Fusese adus de foarte departe; noi îl chemasem. Doctorul de la noi n-ar fi facut altceva decât sa împrastie zvonuri.
– Sunt niste cuvinte latinesti. Ca un monstru, continuase el. Credea ca eu nu-l aud, pentru ca mieunam. Nu-i vina nimanui.
– E o fiinta umana! izbucnise tata.
Apoi a platit doctorul cu o gramada de bani, ca sa se duca înapoi în strainataturile lui si sa nu se mai întoarca niciodata.
– De ce ne-a facut Dumnezeu una ca asta? Întrebase mama.
– Blestem sau boala, nu conteaza ce-i, spusese sora mea mai mare. Si-ntr-un caz, si-n celalalt, n-o sa ma mai ia nimeni de nevasta daca se afla despre asta.
Am dat din cap, aprobator: era tare adevarat. Era o fata draguta si noi nu eram nicidecum niscai sarantoci, faceam parte aproape din mica nobilime. Fara mine ar fi avut cale libera. În timpul zilei stateam închisa în camera mea întunecoasa: începuse sa nu mai fie doar o gluma. Dar era în regula, din punctul meu de vedere, pentru ca nu puteam suferi lumina soarelui. Noptile, fiindca nu aveam somn, bântuiam prin casa, ascultând sforaiturile celorlalti, tipetele lor din cosmaruri. Pisica îmi tinea companie.

Era singura fiinta vie care voia sa stea aproape de mine. Miroseam a sânge, a sânge vechi, uscat, poate ca din cauza asta ma urmarea ca o umbra, se cocota pe mine si începea sa ma linga. Le spusesera vecinilor ca ma stingeam din cauza unei boli, o febra, un delir. Vecinii trimiteau oua si verze, din când în când ne si vizitau, scormonind dupa noutati, dar nu prea ardeau de nerabdare sa ma vada: indiferent ce boala voi fi avut, putea fi molipsitoare. S-a luat hotarârea ca ar trebui sa mor. În felul acesta, aveam sa nu îi mai stau în cale surorii mele, aveam sa nu mai plutesc deasupra ei ca un semn de rau augur.
– Mai bine una si fericita, decât doua nefericite, spunea bunica mea care capatase obiceiul de a pune catei de usturoi cadrul usii mele.
Si, pentru ca doream sa le fiu de folos, am acceptat acest plan. Preotul a fost mituit si, în afara de asta, am apelat la compasiunea lui. Tuturor le place sa creada ca fac un lucru bun în timp ce îsi vâra în buzunar un purcoi de bani, iar preotul nostru nu facea deloc exceptie. Mi-a spus ca Dumnezeu ma alesese pe mine, ca pe o fata cu totul speciala, un fel de mireasa, s-ar putea spune. Mi-a spus ca aveam chemarea de a face sacrificii. Mi-a spus ca suferintele îmi vor purifica sufletul. Mi-a spus ca eram norocoasa, pentru ca voi ramâne inocenta toata viata, ca nici un barbat nu o sa ma pângareasca si ca apoi o sa ma duc direct în rai.

El le-a spus vecinilor ca murisem ca o sfânta. Am fost expusa într-un cosciug foarte adânc, într-o camera foarte întunecoasa, îmbracata într-o rochie alba cu o gramada de valuri albe deasupra mea, potrivite pentru o fecioara si foarte folositoare, fiindca îmi ascundeau mustatile. Am zacut acolo vreo doua zile, desi, bineînteles, aveam voie sa ma plimb peste tot în timpul zilei. Îmi tineam rasuflarea când intra cineva. Ei mergeau pe vârfuri, vorbeau în soapta si nu se apropiau, pentru ca înca le mai era frica de boala mea. Apoi îi spuneau mamei ca arat ca un înger. Mama statea în bucatarie si plângea de parca as fi murit cu adevarat; pâna si sora-mea reusea sa arate sumbru. Tata purta costumul lui negru. Bunica, în schimb, cocea ceva. Se îndopau cu totii. În cea de-a treia zi au umplut cosciugul cu paie ude si l-au carat pâna în cimitir si l-au îngropat, cu rugaciuni si o piatra modesta, iar trei luni mai târziu sora mea s-a maritat. A fost condusa la biserica într-o caleasca – o premiera în familia noastra. Cosciugul meu fusese doar o treapta a scarii pe care urcase ea.

Acum, ca eram moarta, am devenit mult mai libera. Nimeni în afara de mama nu mai avea voie sa intre în camera mea, fosta mea camera, dupa cum îi spuneau. Le spusesera vecinilor ca o pastrau ca pe un altar în amintirea mea. Agatasera o pictura a mea pe usa, una facuta pe vremea când înca mai aratam ca o fiinta umana. Nu stiam cum eram pe atunci, pentru ca evitam oglinzile. În penumbra citeam Puskin si Byron, si poezia lui John Keats. Învatam despre dragostea distrusa si îndaratnicie, si despre cât de dulce e sarutul mortii. Gaseam ca aceste gânduri îmi aduc alinare. Mama îmi aducea cartofii si pâinea, si pocalul meu cu sânge si îmi ducea oala de noapte. Pe vremuri obisnuia sa ma pieptene, înainte ca parul sa înceapa sa îmi cada în smocuri mari; pe vremuri obisnuia sa ma strânga în brate si sa plânga; dar nu mai facea de mult asta. Intra si iesea cât de repede putea. Oricât de mult încerca sa ascunda asta, îi displaceam profund, desigur. Nu poate sa îti para rau pentru cineva decât atunci când ajungi sa simti ca afectiunea lor este o rautate îndreptata, negresit, împotriva ta.

Noaptea aveam parte de alergarea prin casa, apoi de alergarea prin curte, dupa aceea, de alergarea prin padure. Nu trebuia sa îmi mai fac griji ca le voi sta în cale unor oameni sau planurilor lor de viitor. Cât despre mine, eu nu aveam viitor. Aveam doar un prezent care se schimba – asa mi se parea mie – odata cu Luna. Daca nu ar fi fost crizele, orele de dureri si ciripitul vocilor pe care nu le puteam întelege, as fi putut spune chiar ca eram fericita.

Bunica a murit, apoi tata. Pisica a îmbatrânit. Mama se cufunda din ce în ce mai tare în disperare.
– Sarmana mea copila! spunea ea, desi nu mai eram tocmai o copila. Cine o sa aiba grija de tine când eu nu o sa mai fiu?
Exista un singur raspuns: va trebui sa o fac eu însami. Am început sa explorez limitele puterii mele. Am descoperit ca am mult mai multa atunci când sunt nevazuta, decât atunci când sunt vazuta, si ca, de fapt, sunt în culmile puterii atunci când sunt zarita partial. Am speriat doi copii în padure, în mod voit: le-am aratat dintii mei trandafirii, fata mea paroasa, unghiile mele rosii, am mieunat la ei si amândoi au luat-o la goana, urlând. În curând, oamenii au ajuns sa evite coltul nostru de padure. Într-o noapte m-am uitat pe furis pe o fereastra si i-am cauzat o criza de isterie unei tinere femei.
– O aratare! Am vazut o aratare! suspina ea.
Eram, într-adevar, o aratare pe atunci. Am început sa ma gândesc la asta. În ce mod, oare, o aratare nu este o persoana?
Un strain a facut o oferta ca sa ne cumpere ferma. Mama dorea s-o vânda si sa se mute cu sora mea si cu nobilul ei sot, si cu familia ei care sporea în mod sanatos si ale caror portrete tocmai fusesera pictate; nu se mai descurca deloc, dar, oare, cum putea sa ma abandoneze?
– Fa-o! i-am spus. Pâna în acest moment vocea îmi devenise deja un soi de mârâit: O sa-mi eliberez camera. E un loc unde pot sa stau.

Îmi era recunoscatoare, biet suflet chinuit! Se atasase de mine ca de o pielita de la unghie sau ca de un neg: eram a ei. Dar era bucuroasa ca scapa de mine. Isi facuse cu prisosinta datoria pentru o viata de om! Tot timpul cât a durat împachetatul si vândutul mobilei noastre, mi-am petrecut zilele într-o capita de fân. Era suficient, dar nu avea sa mai fie potrivit în timpul iernii. Odata ce nou-venitii s-au mutat, nu mi-a fost greu sa scap de ei. Stiam casa mai bine decât ei, intrarile si iesirile ei. Puteam sa-mi croiesc drum în întuneric. Am devenit o aparite, apoi alta; eram mâna cu unghii ro sii care atingea o fata în lumina Lunii, eram sunetul unei balamale ruginite pe care o faceam sa scârtâie împotriva vointei mele. Ei si-au luat picioarele la spinare si au etichetat casa noastra ca fiind bântuita. Apoi am avut-o numai pentru mine.

Traiam cu cartofii de furat pe care îi dezgropam la lumina Lunii, cu ouale gabjite de prin cotete. Din când în când mai furam câte o gaina – mai întâi îi beam sângele. Existau, desigur, câini de paza, dar, desi latrau la mine, nu ma atacau niciodata: nu stiau ce sunt. În casa am încercat odata o oglinda. Se spune sa mortii nu pot sa-si vada propria reflectie, si a fost perfect adevarat: nu am reusit sa ma vad. Am zarit ceva, dar acel ceva nu eram eu: nu semana deloc cu fata draguta si nevinovata care stiam, în adâncul sufletului, ca sunt eu. Dar acum lucrurile se apropie de sfârsit. Am devenit mult prea vizibila. Iata cum s-a întâmplat. Culegeam mure în lumina amurgului, pe liziera unde pasunea întâlneste copacii, si am vazut doi oameni care se apropiau din directii opuse. Unul din ei era un tânar, iar cealalta, o fata. Hainele lui erau mai bune decât ale ei. El avea pantofi în picioare. Amândoi pareau sa se furiseze. Stiam bine cum arata asta – privirile peste umar, opririle si pornirile – din moment ce eu însami ma furisam ca nimeni altcineva.

M-am ghemuit în rugul de mure si m-am uitat. S-au întâlnit, s-au unit, au cazut la pamânt. Dinspre ei veneau mieunaturi si gemete, si mici tipete. Poate ca aveau o criza, amândoi deodata. Poate ca erau amândoi – oh, în sfârsit! – fiinte asemenea mie. M-am târât mai aproape, ca sa vad mai bine. Nu aratau ca mine – nu erau parosi, de pilda, cu exceptia capetelor, si pot sa afirm asta pentru ca îsi împrastiasera aproape toate hainele – dar, în fond, si mie îmi trebuise ceva timp pâna când devenisem ceea ce eram acum. Probabil ca erau în etapele preliminare, m-am gândit. Iar ei stiu ca se transforma, s-au cautat unul pe celalalt ca sa-si tina companie si ca sa-si împarta crizele.Zbaterile lor pareau sa le produca placere, chiar daca se mai si muscau din când în când. Stiam cum se poate întâmpla una ca asta. Ce consolare ar fi fost pentru mine daca as fi putut si eu sa ma alatur lor! În decursul anilor ma întarisem împotriva singuratatii; acum descopeream ca duritatea se dizolva. Si totusi, eram prea sperioasa ca sa ma apropii de ei.

Într-o seara tânarul a adormit. Fata l-a acoperit cu camasa pe care el o aruncase cât colo si l-a sarutat pe frunte. Apoi s-a îndepartat cu multa atentie. M-am desprins din rugul de mure si m-am apropiat de el. Si iata-l, adormit, într-un rotocol de iarba zdrobita, de parca ar fi fost asezat pe un platou. Îmi pare rau ca trebuie s-o spun, dar chiar mi-am pierdut controlul. Mi-am asezat unghiile mele rosii pe el. L-am muscat de gât. Era dorinta trupeasca, oare, sau doar foame? Cum mi-as putea da seama de diferenta? El s-a desteptat, mi-a vazut dintii trandafirii, ochii galbeni; mi-a vazut rochia neagra fluturând, m-a vazut luând-o la goana. Si a vazut si încotro fugeam. Le-a spus totul celorlalti sateni si ei au început sa faca tot felul de speculatii. Au dezgropat cosciugul meu si au descoperit ca era gol, si s-au temut de ce era mai rau. Acum marsaluiesc spre casa mea, în lumina amurgului, cu pari lungi si cu torte. Sora mea este printre ei si sotul ei, si tânarul pe care l-am sarutat.

Am vrut sa fie un sarut. Ce as putea sa le spun, cum as putea sa-mi explic existenta? Când e nevoie de demoni, întotdeauna va fi gasit cineva care sa joace rolul asta si, la final, nu mai conteaza daca ai facut singur un pas în fata si te-ai oferit voluntar sau daca ai fost împins. „Sunt o fiinta umana“, as putea sa le spun. Dar ce dovada as putea sa le aduc? „Sunt un lusus naturae! Duceti-ma la oras! S-ar cuveni sa fiu studiata!“ Nici o speranta! Si mi-e teama ca asta e o veste proasta si pentru motan. Orice îmi vor face mie, îi vor face si lui. Am un temperament iertator si stiu ca, în sufletele lor, ei chiar au cele mai bune intentii. M-am îmbracat cu rochia mea alba, de înmormântare, cu valul meu alb, asa cum e potrivit pentru o fecioara. Trebuie sa te adaptezisituatiilor. Vocile ciripitoare sunt foarte puternice acum: e timpul sa-mi iau zborul. O sa-mi iau zborul de pe acoperisul cuprins de flacari asemenea unei comete, o sa stralucesc asemenea unui rug. Iar ei vor trebui sa rosteasca multe rugaciuni deasupra cenusii mele, ca sa se asigure ca sunt cu adevarat moarta de data asta. Dupa o vreme, o sa devin un sfânt pe dos; oasele degetelor mele vor fi vândute ca relicve întunecate. O sa fiu o legenda pâna atunci.

Si poate ca în rai o sa arat ca un înger. Sau poate ca îngerii vor arata ca mine. Ce surpriza va fi aceea, pentru toti ceilalti! Asta chiar e ceva ce merita asteptat cu toata nerabdarea!