Peretele era, in intregime, un urias insectar. Ordonati in rinduri si coloane, pe toata suprafata isi intindeau aripile fluturi, cei mai mari si mai frumos colorati ce-ar fi putut fi vazuti vreodata. Aripi largi si puternice, cu doi ochi micuti in partea de jos, corpuri groase si inelate. Cite-un piron de otel, infipt in corpuri, intre doua inele, tintuindu-le pe cutele satinului sidefiu cu care era peretele imbracat.

Cite-o placuta de alama gravata cu cite-un nume sub fiecare dintre ei. O, frumusete, de ce gura ta e mereu atit de amara? De ce e cumplit orice inger? De ce numim monstru orice minune inepuizabila? Pe placile de alama nu erau inscrise nume de genuri si specii, ci nume de femei: Corrie, Petra, Gertie, Ans, Joke... Si triumfatoarele trofee cu aripile-ntinse nu erau gingase lepidoptere, ci oase iliace, prinse pe vertebrele lor, centuri pelviene, largi, generoase, de femei ce fusesera iubite cu patima, bazine ce ocrotisera cindva feti ghemuiti, visatori, cu fata umbrita de aripile fluturelui matern.