Adesea, in spatele regelui se ascunde magicianul, iar uneori magicienii din umbra palatelor ajung sa ia palatele in stapanire – acesta este „mesajul“ cartii celor doi autori, care ne poarta de la pitagoricieni la anabaptisti, de la ismaeliti la nestorieni, de la Ioana d’Arc la baronul Ungern si la Sinarhie, de-a lungul unor capitole scrise intr-un ritm alert si care se citesc ca tot atatea romane politiste, cu atat mai interesante cu cat e vorba in ele de fapte si personaje reale, atestate istoric si uneori cunoscute si de noi, in zilele noastre.

Templierii, Saint-Germain, Cagliostro sunt personaje care au facut istoria din culise, stramosi ai celor care, nebanuiti, continua s-o influenteze si astazi fara sa apara in prim-planul ei.
Mare parte din episoadele relatate sunt necunoscute marelui public; repuse in contextul lor istoric, in urma unui studiu bine documentat, ele dezvaluie conexiuni inca nebanuite, luminand fata nevazuta a istoriei si alimentandu-ne aprehensiunea ca intotdeauna ceea ce vedem este mai putin decat ceea ce se intampla cu adevarat.

Prefata:

Termenul de ocultism nu este foarte vechi; el dateaza doar din secolul trecut. A fost creat pe la 1850 de Éliphas Lévi, hieronimul ex­abatelui Alphonse­Louis Constant (1816–1875), autorul, între altele, al Dogmei si Ritualului de înalta magie, si abia în 1892 a avut onoarea sa fie admis de Academia franceza. Utilizarea sa poate deci sa para inadecvata într­o carte care ar vrea sa survoleze mai mult de doua milenii. Fie­ne deci îngaduit sa o justificam.


Pe de o parte, realitatea astfel desemnata e cu mult mai veche decât termenul respectiv. Într­adevar, chiar din momentul intrarii sale în scena pe aceasta planeta, Homo sapiens a încercat sa explice o natura ostila, pe care înca nu o stapânea, prin actiunea unor forte oculte; asa încât el s­a straduit sa si le supuna prin practicarea magiei.

Pe de alta parte, termenul de religie nu ar fi fost prea potrivit aici, fiindca e prea general si ar fi depasit limitele subiectului nostru. Aceasta nu vrea sa însemne ca n­ar exista nicio legatura între ocultism si religie sau între religie si politica; dimpotriva. Însa un mare numar de evenimente istorice în care religia a fost sau este înca implicata nu datoreaza nimic ocultismului.


În fine, acesta din urma, asa cum îl definesc dictionarele, se caracterizeaza prin credinte si practici (divinatie, clarviziune, astrologie, alchimie, aritmosofie, magie, spiritism etc.) pe care aproape toate religiile institutionale le condamna ca fiind superstitii, cu toate ca ele însesi nu se sfiesc sa recurga la asa ceva când au ocazia, ca, de pilda, atunci când autentifica aparitiile sau clarviziunea.


Astfel, daca partial ocultismul trebuie sa fie distins de religie, în schimb el este foarte adesea legat de societatile secrete, mai ales atunci când se implica în proiecte politice. Or, aceste societati sunt, ca sa spunem asa, la fel de vechi si universale ca civilizatia însasi. Le întâlnim atât în cadrul formatiunilor sociale zise primitive, cât si în Evul Mediu, în Renastere, în timpurile moderne si în epoca contemporana; în Melanezia, în Africa neagra, în Orientul Mijlociu si în China, ca si în cele doua Americi si în Europa noastra. Astfel, de la melanezienii Duk­Duk si Oamenii­Pantera africani pâna la Invincibilii irlandezi si la Sinarhie, trecând prin Rosacruce, Carbonarii italieni si chinezii Hong, aceste societati, oculte atât în structurile, cât si în ritualurile lor, par a fi coextensive evolutiei istorice.


Într­un anume sens, am putea chiar sa riscam a spune ca, în masura în care secretul are drept miza obtinerea puterii de catre o elita, ocultismul a fost si ramâne, pâna la vreun nou Ordin – pâna la aparitia unei noi Ordini sociale – inerent oricarei politici. Deja în secolul al II­lea e.n., Filon din Alexandria, într­al sau Tratat despre vise, clasa politica printre artele magice si vedea în omul de Stat o combinatie de vrajitor si, datorita dublului limbaj, ventriloc. Mai târziu, Moise Maimonide din Cordoba (1135–1204), filozof si medic, evoca în Calauza celor rataciti „secta politicienilor, a legislatorilor, ghicitorilor si cititorilor în vise care recurg în mod curent la artele oculte“. Pâna si Marx arata, în 1842: „Birocratii sunt teologii Statului, birocratia este Republica­preot; spiritul ei general este secretul, misterul pastrat în sânul ei prin ierarhie si aparat fata de exterior prin natura ei de corporatie închisa.“


Intentia noastra este de a recenza momentele si episoadele politice cele mai marcante din istorie în care rolul major a fost jucat de grupari sau de indivizi ce se revendicau de la cutare sau cutare finalitate ascunsa care­ar prezida destinele speciei umane, ale unei natiuni, comunitati sau chiar, pur si simplu, ale unei dinastii.


Dupa cum vom vedea, aceste momente si aceste episoade sunt mult mai numeroase decât se crede îndeobste. Asa cum sublinia pe drept cuvânt René Guénon: „Dedesubturile politice sau politico­religioase ale ocultismului si ale organizatiilor care tin mai mult sau mai putin de el sunt cu siguranta mult mai demne de atentie decât întregul aparat fantasmagoric cu care el a crezut de cuviinta sa se înconjoare pentru­a le ascunde mai bine profanilor“.


Dintotdeauna, ocultismul a fost strâns legat de doua notiuni: cea de secret, dupa cum tocmai am vazut, si cea de elita (la populatia Bamileke din Camerun, de pilda, sefii de trib, care trec drept încarnari ale zeilor, sunt din copilarie membri de drept ai societatilor secrete respective, le organizeaza ierarhia si le pun în slujba intereselor lor).


La fiecare etapa a initierii, ocultismul ascunde din nou ceea ce a lasat sa fie scurt timp întrevazut de câtiva happy few alesi pe sprânceana. Acesta este, de altminteri, sensul literal al cuvântului „revelatie“, al carui sinonim grecesc este „apocalips“. Dezvaluire si reînvaluire sunt astfel, pentru ocultisti, cei doi termeni ai unei contradictii dialectice considerate a fi capabila sa produca iluminarea finala. Viziunea lor asupra istoriei este deci în mod necesar apocaliptica, în sensul propriu al termenului. Pentru ei, istoria lizibila care se face secol dupa secol sub ochii oamenilor e dublata de o metaistorie ascunsa, descifrabila doar de initiati, însa al carei sens va aparea tuturor la vremea cuvenita.


În consecinta, adeptii ocultismului sunt adesea personaje înconjurate de un anume mister, iar întreprinderile lor tin în mod invariabil de intriga. Astfel, trasatura specifica a viziunii lor asupra lumii este de a da evenimentelor în care au fost implicati tenta romanelor de aventuri. În ce ne priveste, speram sa va facem sa prindeti gustul acestor romane veridice.


Ceea ce e foarte ciudat e ca istoria pare uneori sa faciliteze structurile pe care i le imprima ocultistii si uneori chiar sa confirme viziunea lor, oferindu­ne fapte mitomorfe. În primul caz, mitul, aidoma unui vesmânt, ia forma evenimentului, în al doilea, dupa cum scria René Nelli, „adevarata problema consta a te întreba cum de câteva mituri privilegiate ajung, în anumite circumstante, sa se realizeze în mod obiectiv“. În ambele cazuri, puterea de mobilizare a mitului este considerabila, caci, sa ne amintim, Talleyrand spunea: „În politica, ceea ce e crezut devine mai important decât ceea ce e adevarat“. Un exemplu al celor de mai sus ni­l ofera mitul Regelui pierdut, prin doua din versiunile sale, cea germana si cea franceza.


Atâta vreme cât monarhia tine înca de sacerdotiu, domnitorii se cred învestiti cu o misiune în acelasi timp temporala si spirituala la scara lumii cunoscute de epoca lor. În ochii celor care­i sustin, faptele lor par astfel marcate de o pecete providentiala; înfrângerile si chiar moartea lor sunt negate; disparuti, ei se bucura de existenta subtila a fantomelor; când va sosi ceasul, se zice, întoarcerea lor armata, în fruntea unui populus absconsus, a poporului credincios care se ascundea, va aduce domnia definitiva si universala a dreptatii.


Asa cum se poate usor constata, acest mit este modelat dupa acela al lui Saturn care readuce vârsta de aur, însa el a animat, în Evul Mediu, întreaga conceptie a Sfântului Imperiu roman de neam germanic. Rând pe rând, Carol cel Mare, Frederic Barbarossa si Frederic al II­lea de Hohenstaufen au fost considerati ca întrupari ale lui. Barbarossa a murit înecat în Selef în timpul celei de­a treia cruciade si el este probabil îngropat în Liban; cu toate acestea, conform legendei, el doarme într­o grota din Thuringia, asteptând ora când îsi va face iar aparitia.


O legenda asemanatoare, relatata de ocultistul italian Julius Evola, s­a tesut în jurul figurii lui Frederic al II­lea: „Cu ochii închisi de moarte, el a supravietuit totusi în secret, iar poporul spunea: «El traieste si nu traieste»; misteriosul Preot Ioan i­a daruit Piatra întelepciunii, care te face invizibil; când îi va veni ceasul, Preotul Ioan va fi cel care­l va recunoaste pe cel chemat sa fie «noul Frederic» si care va crea Reich­ul milenar.“ Se credea atât de mult în aceasta legenda, încât coroana Sfântului Imperiu era împodobita cu o nestemata cunoscuta sub numele de Piatra întelepciunii, piatra care a fost subtilizata (nu se stie de cine, dar se poate ghici de ce) în secolul al XIV­lea. Acest mit are bataie lunga: el a animat lupta dusa de Imperiu împotriva papalitatii si se stie cum, mai târziu, i­au transpus nazistii tema.


În versiunea franceza a mitului, Marele Monarh destinat rolului de Cosmocrator nu este un mort­viu chemat sa se reîncarneze într­un necunoscut, ci un rege detronat despre care, uneori, se credea ca ar fi murit, pe când, de fapt, el nu era decât exilat, si care revine pentru a­si recuceri coroana. Printre multe altele (au fost inventariate mai mult de o suta), trei mari profetii datorate unor iluminati îi anunta reîntoarcerea: în secolul al IX­lea aceea a lui Raban Maur, episcop de Mainz, în secolul al XVI­lea, cea a lui Jean de Vatiguerro si cea a lui Orval. Or, acest scenariu a avut de trei ori stranii rezonante în istoria noastra nationala.


În 656, Dagobert al II­lea, în vârsta de sapte ani, urca pe tronul Austrasiei, însa maresalul palatului Grimoald îl tunde, face sa se creada ca a murit si îl înlocuieste cu propriul sau fiu. Or, Dagobert al II­lea nu murise: abandonat pe coasta irlandeza, gasit ca prin miracol si luat de sfântul episcop Wilfrid, el îsi recucereste tronul în 671, înainte de a fi asasinat opt ani mai târziu. Mai multi ocultisti, în special abatele Dupuis, vor manifesta un mare interes în privinta acestui Rege pierdut.


Un alt Rege pierdut este Ludovic al XVII­lea, a carui moarte la Templu, mai mult decât îndoielnica, a fost negata de o parte a monarhistilor. Dintre toti cei care au pretins a fi Delfinul supravietuitor, cel mai verosimil a fost Naundorff, care, de altminteri, a fost recunoscut ca atare de familia regala a Olandei si de doi papi. Or, asa cum scrie Stéphane Rials: „Crestinismul multor regalisti e marcat, si aceasta din ce în ce mai mult dupa moartea contelui de Chambord, de inflexiuni idealiste, iluministe sau ezoterice; ei îsi manifesta deschiderea fata de profetism si aluneca usor spre un survivantism naundorffist si spre tema asteptarii Marelui Monarh“.


În fine, Napoleon, izgonit de pe tron, exilat în insula Elba si revenind triumfal în vremea celor O Suta de Zile, poate si el sa intre în tiparele mitului despre Regele pierdut.


S­a întâmplat uneori ca, în Franta, acest mit saturnian sa se combine cu mitul palladian al fecioarei razboinice protectoare a cetatii. E vorba, atunci, de asa­zisa ciobanita, Sfânta Genoveva, sfatuitoarea lui Clovis, cea care salveaza Parisul de hoardele lui Attila. Sau, mai apoi, construit dupa modelul acesteia de catre ramura ocultista a Ordinului franciscan, de personajul Ioanei d’Arc care restaureaza si face sa fie uns un rege batjocorit, aflat la ananghie, aproape fara tara si lipsit de cea mai mica autoritate.


Or, Ioana actioneaza în numele unui imperialism mistic si oarecum megaloman al francezilor: „Cei care pornesc razboi împotriva sfântului regat al Frantei – clameaza ea – pornesc razboi împotriva Regelui Isus.“ Într­un alt context, Napoleon va zice la fel: „Adevarata forta a Republicii franceze consta de­acum înainte în a nu lasa sa se iveasca nicio idee care sa nu­i apartina.“ În sfârsit, Charles de Gaulle, si el exilat într­o insula înainte de a­si face intrarea triumfala în Paris, va scrie ca a fost totdeauna animat de „o anumita idee a Frantei“ apropiata de aceea pe care o profesau Ioana d’Arc si Napoleon.


Dar nu poate fi vorba, în ce ne priveste, sa ne lasam acaparati de o conceptie politieneasca asupra istoriei, conceptie care ar reduce­o pe aceasta din urma doar la manevrele câtorva sforari. Dupa exemplul lui Balzac din a sa Histoire des Treize, ne­am straduit întotdeauna sa repunem rolul politic al ocultistilor în contextul sau social si mental, care variaza foarte mult în functie de epoca.


Cititorul va fi poate uimit sa constate locul relativ modest acordat în paginile acestei carti francmasoneriei, pe care atâtia autori au considerat­o, fantasmagoric, drept prototipul unui ocultism politizat. Aceasta alegere ne­a fost dictata de doua ratiuni. Mai întâi, împreuna cu Albert Lantoine, istoric al masoneriei si el însusi mason, trebuie sa facem distinctia între societatile secrete propriu­zise si cele care au numai rituri secrete. Masoneria apartine tocmai acestora din urma: daca ea este o societate „cu secret“, în schimb nu este si n­a fost niciodata o societate secreta; diversele ei obediente îsi au firma la strada, iar optiunile lor filozofice sau politice sunt exprimate la lumina zilei. Apoi, daca a existat într­adevar o francmasonerie ocultista, existenta ei se înscrie doar în limitele restrânse ale secolului al XVIII­lea; posteritatea ei nu e deloc numeroasa si nu exercita, ca sa zicem asa, nicio influenta în zilele noastre. În fine, cea mai mare parte a ocultistilor convinsi care au apartinut francmasoneriei n­au facut decât sa treaca prin ea, exemplul cel mai cunoscut fiind acela al lui René Guénon. Lucru nu întâmplator: într­adevar, masoneria nu este decât o punte neterminata spre continentul ocultist, si trebuie facut un mare salt pentru a pune piciorul pe acest continent.


Salt periculos, caci ocultismul, asa cum amintea C.G. Jung, poate usor duce la delir, si­i ajunge o schimbare de mâna – sau de manipulatori – pentru ca magia alba sa devina magie neagra. În secolul nostru, geneza ascunsa a nazismului, asupra careia n­am ezitat sa insistam, ofera cea mai consternanta dovada în acest sens.


„Somnul ratiunii naste monstri“, a spus într­o zi Goya. Ar fi totusi foarte primejdios sa nu vedem în nazism si în succedaneele sale decât un fenomen teratologic, un fel de bufeu delirant al societatii occidentale, atipic si infecund. Ceea ce îl caracteriza era o înspaimântatoare rationalitate pusa în slujba celui mai nebunesc irational.


Aceleasi cauze produc aceleasi efecte. E îndeajuns ca circumstantele sa se preteze oricât de putin la aceasta, si oricare grup de fanatici, punând stapânire pe acest monstru rece care e Statul, oricare­ar fi el, poate, oricând si oriunde, urma acest exemplu. O apocalipsa poate fi o revelare a Infernului tot asa de bine ca o revelare a Cerului.


Un sfat, asadar: sa ne ascundem bine maturile, caci ucenicii vrajitori sunt, si ei, ocultisti.