Fragment: Jurnalul Fericirii, 5 Martie 1960

Duba ne-a adus, mergand incet si hurducaind, de la Malmaison la Jilava, inainte de pranz. Coboram: Fortul 13. Primirea ne-o face locotenentul Stefan, carura de primat, facies de antropoid, gesturi si cautatura de sergent de colonie pentitenciara intr-un film negru. Ii face multa placere, isi joaca rolul cu incetinitorul, cum si-ar fila indelung cartile un cartofor.

Petrecem restul zilei intr-o celula de carantina, mica, neinchipuit de murdara, tinetele nedesertate. Seara suntem transferati la serparie, vasta pestera, sinistra, imputita, care desi luminata electric pastreaza o seama de unghere intunecoase.

Totul ca de atatea ori in atatea locuri penitenciare, dar acum e primul contact se arata in asa masura de lugubru si apasator incat nu pare a fi real. Incantatoare e prezenta doctorului Voiculescu [Vasile Voiculescu] foarte imbatranit, numai oase, bland, manierat, pasnic, nobil, vioi la minte, dar frant de oboseala.

Ciudata senzatie de imensa fericire. Motive:

Pentru ca am scapat in sfarsit de ancheta. Inchisoarea, dupa Securitate, e un liman, o oaza, un rai. Apoi, cea dintai intalnire cu legionarii (la carantina nu e numai lotul nostru); de la care ma reped sa invat alfabetul Morse si versuri de Crainic si Gyr, grabitul meu entuziasm ii amuza. Desigur, si prezenta foarte linistitoare a lui Voiculescu. Dar si amintirea, exaltanta, a celor petrecute in duba.

Unde am fost pus intr-o despartitura, o adancitura, o carcera, cu Sandu L. [Sandu Lazarescu], fost legionar. Abia inghesuiti, mi-a si vorbit. Imi spune ca-i pare sincer rau ca a fost legionar, imi cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit sa stau cu el, si atat de stransi unul intr-altul. Nu mi-e groaza? Nici n-a apucat sa termine ca plafonul dubei s-a si deschis; s-a deschis si albastrul cerului. Ii raspund ca nu vad de ce imi pomeneste de iertare, ca daca-i vorba asa ii cer si eu iertare pentru ca sunt evreu si ca trebuie sa stea lipit de mine, ca in ce priveste vinovatia, vinovati suntem cu totii, deopotriva, laolalta. Ii propun, acum ca ne-am cerut reciproc iertare, sa ne impacam, sa ne imbratisam, sa ne spunem pe nume. La lumina becului din carcera pe roate ne sarutam si  considerand ridicolul drept vorba desarta si simtamant inexistent  cunoastem dintr-odata si din belsug  sub cerul albastru  starea aceea de nespusa fericire fata de care orice bautura, orice erotism, orice specatcol, orice mancare, orice lectura, orice calatorie, orice examen luat, orice portofoliu ministerial sunt nimica toata, praf si cenusa, amagire, gol, pustietate, arama sunatoare si chimval zanganitor, stare ce urmeaza implinirii unei actiuni conforme cu prescriptiile divine. Valuri de bucurie se revarsa asupra noastra, curg, ne inunda, ne covarsesc. Il intreb pe Sandu  iar de-l copiez pe Sfantul Serafim de Sarov in scena din padure cu Motovilov, o fac neintentionat  daca nu vede si dansul pe buzele mele zambetul pe care-l deslusesc pe ale lui: al isihiei provenite din energiile necreate. Deoarece in stramtul cotlon a mai incaput alaturi de noi si Grigore Pallama, basca Sf. Serafim cu Nicolae Motovilov dupa el.

Purtarea gardienilor la serparie e atat de rea, atmosfera atat de dramatica, amintirea scenei cu Sandu L. atat de scurta, perspectivele de indelungata suferinta atat de limpezi, incat nu pot sa nu circul de la un capat la celalalt al pesterii intr-o stare de nemaipomenita, exaltata agitatie. Incep sa presimt ca Hristos e prezent in puscarie. Nu-mi vine sa cred ca totul poate fi atat de complet, ca am parte de atata binecuvantat noroc.

Doctorul Voiculescu si episcopul Leu (tare daramat, umbla in carje, e intolit in straie mitoase de baciu la o stana de munte inalt) sunt interogati pe indelete de gardienii care, probabil, se plictisesc. Amandoi sunt batjocoriti si besteliti, insultati, injurati si porcaiti. Ceilalti scapa mai usor.

- Va sa zica e posibil crestinismul, va sa zica e cu putinta sa te porti crestineste, sa faci gesturi crestine. Crestinismul poate si el fi aritmetizat. Imi vine a crede ca nu in zadar au batut pentru mine clopotele bisericii Capra.

7 Martie 1960

Mi-a facut vant inauntru. Acum stau increment langa usa. Ma uit. Sunt intr-o bomba de proportii uriase, ma izbeste o duhoare de necrezut. Bomba e puternic luminata. Un fel de Azil de noapte geometric amplificat. Sunt cuprins de un dublu si contradictoriu simtamant de pustieitate si aglomeratie. De ambele parti patru randuri de paturi de fier care se ridica pana aproape de inaltul tavan boltit. Fereastra, in fata mea, e batuta in scanduri, dincoace de care sunt gratiile. In spatiul dintre sumedenia de paturi, o masa ingusta, doua banci inguste si ele, subrede. In coltul din dreapta, in fund, un ciubar, o balie, o putina acoperita. Atat. Jos, de-a lungul paturilor, siruri  ce-mi par nesfarsite  de bocanci.

Cateva sforaituri vanjoase nu rup tacerea inca, asemenea norilor izolati care nu covarsesc unitatea cerului violent albastru. Cate o horcaitura. Zgomotul metalic al zavoarelor si cheilor nu a desteptat pe nimeni; si asta ma uimeste.

Incep sa tremur de frig, pironit in sumara mea imbracaminte cu bocceaua in mana dreapta, orb de pe urma agresivei lumini. Rasuflarile sunt felurite si disonante. Stau asa multa vreme si astept, dar nu desprind vreo miscare. Din ochi caut un loc unde as putea sa ma aciuez, sa ma culc. Nu vad nici unul. Si nu ma vede nimeni.

Dupa ce am scrutat indelung zidurile cu sarcofage exterioare, imi indrept privirea in jos si dau de un amestec de huma, ciment, pietris si noroi. Incaperea mi se pare nespus de ostila, de rea, ma simt caraghios si ratacit. Ma simt si invins de oboseala, dar mai ales infricosat. Ca la un examen pentru care nu cunosti materia. Cu totul alta oroare ca la Securitate.

(Premonitiunile nu sunt intotdeauna valabile. N-am stiut in pragul bombei aceleia puturoase, intens luminata si prinsa in bifurcat vartej de sforaiala si tacere, ca intr-insa voi gasi acces la fericire.)

Deocamdata imi plimb iar ochii in sus si in jos, in dreapta, in stanga, pretutindeni, staruitor, speriat.

Lumina si gol.

(Totul poate fi terfelit; aici si lumina e rece si rea. Cum ai cazut tu din cer, stea stralucitoare, fecior al diminetii. Winston Smith in 1984: in locul unde nu e intuneric, in the place where there is no darkness  si ce se dovedeste a fi acel loc: camerele de ancheta si de inchisoare! Totusi n-am fost mintit: e mereu lumina, dar ce fel de lumina? Dintr-aceea probabil pe care o scapara caderea ingerului Lucifer, cand l-a vazut Domnul cum se prabuseste, fulger, in adancimi.)

Deodata, sus de tot la cucurigu, in stanga, pe randul cel mai inalt, o mana a ridicat un deget si-mi face semn sa urc.

Sa urc  dar cum? Mainii care desigur e inzestrata cu simtul vederii si pricepe ca ma rotesc in cautarea unui mijloc de ascensiune  i se alatura o a doua, soru-sa de buna seama. Ele schiteaza o catarare. Cu bocceaua, ca vai de lume, cu gesturi fricoase, clantanind, ma aflu indeajuns de maimuta ca sa ma pot agata pana sus tinandu-ma de paturile de fier. O aratare infofolita, mica de stat si ingrozitor de slaba, de o paloare ce s-ar putea sa tina de alta prisma cromatica decat a universului nostru, se da mai aproape de alta mumie si ma indeamna tot pe muteste sa ma intind alaturi de ea; ma acopera cu o jumatate de patura zdrentuita. Si-mi sopteste: culca-te o tara ca nu mai e mult.

- Poate ca cele mai teribile cuvinte rostite de Mantuitorul sunt la Luca 22, 67: "Daca va voi spune nu veti crede".

Aceasta-i conditia umana. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe altii. Nu vrem, nu putem, nu stim, nu cutezam, nu ne straduim sa-i credem pe ceilalti. Experientele sunt intransmisibile. Ajungem sa pricepem unele lucruri  la ce bun? Nu suntem crezuti. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicatia, obtine legatura. Ce ne ramane a face decat, urmandu-I pilda, sa tacem (neincruntati)?

- Nu trec, imi pare, nici zece minute si se porneste un zgomot mai mult decat asurzitor; al astrilor acelora sfaramati care in Le Napus de Leon Daudet provoaca disparitia instantanee a oamenilor? Un vacarm prelung, o larma dementa; explozie pe care n-aveam s-o uit vreodata, care si dupa aceea, de-a lungul anilor, ma va trezi la cinci, ba si cateva minute mai devreme, din groaza anticipativa. Iuresul acesta sonor  de sonerii? De clopote? De goarne? De arme de foc?  patrunde pana-n straturile cele mai freudiene, mai jungiene, mai adleriene ale eului si-si stabileste barlogul in locuri nestiute ale fiintei.

Minunile exista. Dumnezeu lucreaza mereu. Prevestirile lui N.N.P. [N.N. Petrascu] se implinesc pe loc. Abia inceteaza rafala de trambite ca vecinul meu binevoitor mi se recomanda: e un preot-calugar ortodox. Alaturi de el se trezesc alte doua naluci, una corpolenta si greoaie, alta zvelta si tinereasca: sunt doi preoti greco-catolici.

Stiu, in mijlocul tumultului care se isca in celula dupa ce ia sfarsit desteptarea, cand o mare de chelii umple spatiul si-n fata putinei acoperite s-a si format o coada ca de cometa, stiu ca am incaput in mainile Dumnezeului celui viu.

- I trust I make myself obscure, trag nadejde ca-s greu de inteles, vreau sa sper ca nu ma exprim prea clar.

- Calugarul meu e basarabean. E un om tanar, condamnat pentru a fi avut vedenii si a fi trimis Departamentului Cultelor o scrisoare in care protesta impotriva desfiintarii schitului unde vietuise. Abia apuc  bat fierul cat e cald  si-i spun ca sunt ovrei si doresc a ma boteza, ca se si arata de acord.  E blajin, cu gesturi domoale, si tacut. Cei doi greco-catolici sunt diferiti unul de altul. Parintele Nicolae, din Alba, tanar, e zglobiu si agitat, glumet si amator de palavre. Aduce foarte mult a seminarist dintr-un roman rusesc. Parintele Iuliu e mare, voinic, sfatos si cat se poate de retras. I se citeste pe chip durerea provocata de faptul ca si fiica lui, calugarita, e condamnata; a facut parte dintr-un lot de monahii mistice. Daca-i vorba de imperecheri ciudate de situatii si cuvinte, ii spun am facut si eu parte dintr-un lot de mistico-legionari. Dar parintele Iuliu mai e necajit si din alta pricina: preot catolic, a semnat, neconvins, in 1948, trecerea la ortodoxie; lucrul acesta nu si-l poate ierta. Acum se afla aici fiindca e acuzat de indaratnicie in catolicism si activitate in slujba Vaticanului. Obsesia faptului dintai nu-l paraseste insa si ma pomenesc in situatia paradoxala de a-l consola eu pe el, de a-i spune ca numai in iudaism, brahmanism si budism faptele raman inregistrate de-a pururi si nu se sterg, pe cand in crestinism credinta si cainta le desfiinteaz? cu totul (crestinismul, asadar, a descoperit antigravitatia) si ca, dealtfel, chiar in iudaism, brahmanism si budism exista o lege a compensarii si ca deci suferintele lui actuale cumpanesc greseala trecuta. Parintele Iuliu ma asculta, suspina si da din cap  dar e limpede ca tot se caineaza.

Parintele Mina, calugarul ortodox, mi-a impus numai cateva lectii de catehizare si le facem sezand pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre usa, unul langa altul, vorbind in soapte. Suntem, fireste, amandoi in uniforma de puscarias: bocanci fara sireturi, zeghe vargata si giorsita bonetica (de data aceasta cu dungile orizontale) pe cap. Vestonul nu are nasturi, pantalonii, prea scurti, stau gata sa cada. Dealtfel totul aici, la Jilava, are cel mai violent aspect de puscarie, de parnaie, nu de temnita grava. Cladirea e sinistra, dar interiorul celulei aduce a iarmaroc, a tablou de Breughel, Chagall, a balamuc. Marcuta. E o aglomeratie de neconceput, abia te poti misca, galagia e formidabila, desi se vorbeste numai in soapte (cel putin teoretic), coada la tineta e neintrerupta, circula intrebarile cele mai nastrusnice (cum se spune cintezoi pe frantuzeste? Prin ce pace s-a incheiat razboiul de sapte ani? Cum se spune alarma pe nemteste? Care-i numele celor trei parce, celor doua muze, celor trei gratii, celor sapte intelepti ai lumii antice? Celor sapte regi ai Romei? Celor trei cuconi din Babilon, dar pe siriaca?  cum ii chema pe fratii Buzesti cu numele mic? Cine a compus, Tzar si teslar? Care-i capitala Suabiei? Care sunt raurile din Eden? Da hasmatuchi, cum se spune pe frantuzeste? Dar gutui pe englezeste?)

Bughi mambo rag.

Mancam in doua serii, la interval de vreo zece minute. Mancarea e incandescenta, de obicei arpacas. Linguri sunt numai pentru a cincea ori a sasea parte din detinuti. Seria intai e nevoita sa termine repede ca sa se poata spala gamelele si sa fie pregatite gramada la vizeta pentru seria doua. Dar cum sa mananci fara lingura si in cinci minute o coca fierbinte aidoma presupusei magme ori supe din care a izvorat viata monocelulara pe pamant? Mai toata mancarea ramane in gamele; e turnata in tineta, care se umple ochi. Spalarea vasului in care a stat arpacasul cleios este o lucrare din cele mai laborioase. (Care au fost cele douasprezece munci ale lui Hercule? Cine a compus Cruce alba de mesteacan? Unde-i inmormantat Alexandru cel Mare? Gulie pe frantuzeste se spune navet. Fereasca Dumnezeu, se spune poireau. Imi pare rau, poireau e praz. Fii serios, domnule, cum sa fie praz. A fost atasat militar la Londra. Daia stia englezeste. La Racaciuni, acolo s-a semnat. Mi se pare ca se spune Messing. Sa stii ca ai dreptate. A, marar e usor, e fenouil. Ba nu, e aneth.) Cadem, Al. Pal. [Alexandru Paleologu] si cu mine, de rand la serviciu pe camera chiar a doua, ori a treia zi. Nu stiu care binevoitor ne indeamna sa folosim cenusa din sobita; apa rea, puturoasa, viermanoasa  e foarte putina. Avem de spalat in cateva clipe saizeci de gamele, ori saptezeci. Cenusa se combina cu zeama de arpacas si formeaza un pap rezistent. Putina apa de care dispunem s-a dus. Ce ne facem? Ne este ciuda: doi intelectuali care se fac de bafta din neindemanare. Schimbam priviri lipsite de orice simt al umorului. Ce ne facem? Dumnezeu se indura de noi si face o minune.

(Minuni vor fi in cursul anilor de inchisoare cu duiumul. Cine a trecut prin inchisoare nu numai ca nu se indoieste de minuni, ci se mira ca nu sunt recunoscute de toata lumea ca lucrul cel mai normal.)

- N-am stiut. Traisem ca un dobitoc, ca o vita, ca un orb. La inchisoare, inspre amurg, am aflat ce-i aia bunatate, buna cuviinta, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari si goale pentru smecheri si pentru turnatori; vorbe mari si de mare folos si pline de inteles cand le simti racoarea in iezerul de foc si le poti gusta farmecul experimental. Creada fiecare ce vrea, de valoare absoluta nu am caderea sa vorbesc, una stiu: ca vorbele acestea mari si insusirile pe care le semnifica erau acolo mai de pret decat un siret, o ata, un cui (cuiul pe care a invatat sa-l respecte si Geo Bogza in puscaria de drept comun), o hartie sau alt obiect interzis, de natura sa-si fericeasca posesorul.

H.C. Wells in The Research Magnificient: doua mari forte: frica si aristrocratia. Acum il inteleg. Frica trebuie invinsa. Nu exista in lume decat un singur lucru, decat unul: curajul. Iar secretul este sa ne purtam aristrocratic. Numai gentiletea, bunatatea, calmul, purtarile frumoase au haz.

Incep sa-mi dau seama ca numai caracterul importa. Convingerea politica, parerile filosofice, originea sociala, credinta religioasa nu sunt decat accidente: doar caracterul ramane dupa filtrarile produse de anii de puscarie  ori de viata -, dupa ale uzurii si oboselii: schelet, cod, model electric.

- Minunea consta in aducerea suplimentara, cu totul neobisnuita, a unei balii cu apa de catre plantoanele de pe coridor. Suntem pusi cu fata la perete si mainile pe ceafa cand se deschide usa; dupa inchiderea ei, ne intoarcem si aflam balia. Ba mai mult, mancarea pentru seria a doua intarzie ca niciodata, asa ca Al. Pal. si cu mine putem prezenta atunci cand ne sunt cerute la vizeta niste gamele ce s-ar zice curatate.

Manole [Emanuel Neuman] repeta ruga lui La Hire, unul din capitanii care au luptat alaturi de Ioana dArc: poarta-Te , Doamne, cu mine cum m-as purta eu cu Tine daca as fi eu in locul Tau si Tu intr-al meu.

10-15 Martie 1960

Lectiile de catehizare merg foarte repede; parintele Mina e ingaduitor si nepretentios, si e drept ca si eu ma dovedesc a cunoaste destul de multe. Cei trei preoti se sfatuiesc intre ei, apoi vin sa ma intrebe, ce vreau sa fiu, catolic sau ortodox? Le raspund fara sovaiala ca ortodox. Foarte bine. Ma va boteza calugarul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez si ca un omagiu pentru credinta lor si ca o dovada ca intelegem cu totii a da viata ecumenismului intr-o vreme in care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul in fata preotilor catolici. Toti trei imi cer sa ma consider botezat in numele ecumenicitatii si sa fagaduiesc a lupta  daca-mi va fi dat sa ies din inchisoare  pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce fagaduiesc din toata inima.

 Nu se poate sti cand vom fi scosi din celula 18 (e de tranzit) si raspanditi pe unde s-o nimeri. Este asadar bine sa nu mai amanam. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin urmare nici zece zile intre sosirea mea in celula si efectuarea botezului. N.N.P. (N.N. Petrascu) a avut dreptate.

 Harmalaie, harababura, aglomeratie crescanda (noi detinuti nu inceteaza sa intre pe usa), mai toata vremea nu e un strop de apa, cozi din ce in ce mai lungi la tineta (suntem mai numerosi zi de zi si pe mai toti ne doare burta), invalmaseala, frig, racnete ale gardienilor, vizite inopinante ale locotenentului Stefan: injura de mama focului, se holbeaza fioros si ne ameninta ca "ne sare in cap"; se fac controale si cei gasiti cu sireturi la bocanci sunt trimisi la "neagra". Nu-s gamele, nu-s linguri, nu-s paturi Lotul Noica-Pillat, cati sunt aici, nu ia aminte la tambalau si organizeaza cateva cercuri de cultura: lectii de sanscrita predate de dr.-ul Al-G [Sergiu Al-George], de istoria artelor (Remus Niculescu), de spaniola (Theodor Enescu), de biologie generala (Dr.-ul C. Raileanu), de istoria culturii (Alexandru Paleologu), de tehnica agricola (Iacov Noica), de filosofia dreptului (Dinu Ranetti); "deschid" si eu un curs de engleza. Sub imboldul doctorului Al-G (care se dovedeste a fi o personalitate cu totul exceptionala: numai tarie, curaj, buna dispozitie, adancime in tot ce spune, serviabilitate, tinuta) au loc niste sedinte colective cu teme de problematica generala, la care iau parte in mod obligator toti "cursantii". Prima tema e teoria actului. In paralel se povestesc marile carti ale veacului al XX-lea: Doktor Faustus de Thomas Mann (Remus Niculescu), Zauberberg de acelasi (eu), Marii initiati de Schure (Emanuel Vidrascu). Revolta maselor de Ortega y Gasset (Theodor Enescu) Sunt si subiecte mai lumesti: un domn Radu Ant. (Antonescu)  oltean si legionar- ne vorbeste amanuntit despre pregatirea bucatelor la tzest.

 Starniti de exemplul nostru, ceilalti intelectuali din celula  ramasi pana acum in morfolita rezerva  se pun si ei pe treaba: un grup de ofiteri superiori preda: istoria celui de-al doilea razboi mondial, campania din Rusia a lui Napoleon, principii generale de strategie. Mai e si o ceata de baieti tineri  de nuanta social-democrata cu un adaos de nationalism  plini de entuziasm, sete de cunoastere si maniere frumoase. Unul din ei este nepotul Sofiei Nadejde. Lifes little ironies. (Cartea asta a lui Thomas Hardy ar trebui povestita si ea, se potriveste macar cu titlul.) Gentili si buni, tinerii social-democrati ne lumineaza si ne indulcesc zilele. Mai sosesc si cativa studenti frontieristi, baieti de familie buna. (E reprezentat si Jean Bart printr-un descendent.) Sunt foarte curajosi, dezinvolti, dar cu toate ca se poarta impecabil nu manifesta prea mult interes pentru sustinuta noastra activitata culturala. Remus Niculescu ne intrece pe toti, vorbindu-ne pasionat despre pictorii impresionisti si prietenul lor, baronul roman Belliou (Bellu).

 Ceva mai tarziu, in celula din ce in ce mai ticsita, apar doua siluete desirate si de o slabiciune cum n-am mai vazut: un functioar din Ploiesti si un inginer legionar, care ne spune ca a fost comandantul Fratiilor de cruce.

 

Nicolae Steinhard Opere 2. Daruind vei dobandi
Nicolae Steinhard Opere 1. Jurnalul fericirii
In genul... tinerilor
Daruind vei dobindi. Cuvinte de credinta, cu CD Audio cu Predica la Duminica Ortodoxiei
Jurnalul fericirii
Articole burgheze