Publicata initial in 1976, Mitologii subiective este o carte remarcabila, scrisa in mai multe registre, care invita la reflectie. Diferitelor personaje din mitologia greaca le este alocat cite un capitol ce imbina descrierea istorica si interpretarea eseistica: prezentarea secventei mitologice este completata de comentariul autorului, pasionant, adesea surprinzator, care ne invita la o „aventura interioara”, mai importanta decit orice excursie turistica.
„Pe tot timpul «derivelor» si melancoliilor eline, Octavian Paler se reconstruieste si se reinventeaza, dincolo si dincoace de boli, impotriva si in dispretul lor, cu o tenacitate creatoare comparabila cu a lui Marin Preda. Rezultatul? Aceasta carte absolut remarcabila, substantiala si grava fara a fi mohorita, gindita intens si scrisa impecabil, in registre distincte si consonante. intr-unul din cele mai frumoase fragmente ale cartii, Octavian Paler se confeseaza direct: «Ba da, exista ceva si mai important decit o dimineata plina de soare, sa nu uit ca o voi pierde si nu vreau s-o arunc goala pe nisip». Iar intr-altul, isi face un bilant: «...dintre cele patru conditii puse de Poe fericirii (Viata in aer liber, Iubirea, Detasarea de ambitiile meschine, Creatia) le indeplinesc acum in mod cert pe primele doua». La treizeci si trei de ani de la aparitia acestor splendide Mitologii subiective, sintem in masura sa-l completam pe autorul lor. Nu mai incape dubiu ca Octavian Paler a indeplinit, prin viata si opera sa, toate cele patru conditii puse de E.A. Poe fericirii.” (Daniel Cristea-Enache)
Fragment: Mitologii Subiective, Octavian Paler : "N-are rost sa ne imaginam sfinxul grec atirnind mort pe stincile de la portile Thebei, unde s-a pravalit dupa ce Oedip i-a raspuns la intrebare. Mai degraba ar trebui sa observam ca el contesta indiferenta sfinxului de la piramide. Probabil, in acest caz, o optiune e necesara. Abia atunci vom sti daca melancolia anticilor a fost mai profunda decit cea a modernilor.
Spun sfinxul, dar pot foarte bine sa-mi aduc aminte o noapte de iarna cind, pe un drum izolat, la poalele muntilor, dincolo de un riu pe care tocmai il trecusem, am zarit deodata, la vreo treizeci de pasi in fata mea, doi ochi sticlind sulfurosi si rai. Era un lup. Nici nu stiu cind am trecut riul inapoi. Am auzit apoi altii urlind undeva prin padurile viscolite. Si stind acolo, surescitat la maximum, mi-am dat seama ca voi ingheta. Atunci am inceput sa strig si, aprinzind toate hirtiile pe care le aveam prin buzunare, am pornit, silindu-ma sa nu ezit, spre locul unde se afla lupul. O usurare imensa m-a invadat in clipa cind am vazut ca se da la o parte din drum si puteam astfel sa trec mai departe. Spaima mi-a lasat numai o senzatie de greata care m-a urmarit si in somn.
Imprejurarea aceea, in care nu-mi recunosc alt curaj decit de a fi cautat o iesire din frica, m-a invatat cel putin atita cit si legenda lui Oedip in materie de orgoliu. Ochii lupului m-au obsedat in toti anii de atunci. Si as fi vrut sa am totdeauna puterea sa fiu ca in acea noapte. Daca n-am facut-o, iata macar ca nu mi-e teama s-o marturisesc. Ma grabesc, insa. Sintem inca in pauza dintre intrebarea sfinxului si raspunsul lui Oedip. Un asemenea moment se afla, bineinteles, la o raspintie de drumuri. Oedip va decide singur pe care dintre ele va porni.
Ar trebui sa notez ceea ce vad... o mare pustie, arbusti inrositi de vint pe coasta, petice de zapada care, cind am sosit, erau mai mari, o lumina pagina ca in ultimele pinze ale lui Van Gogh, amintind mai degraba de Dionysos decit de Apolo... Dar nu. Altceva are insemnatate acum. Si e firesc sa ma intreb: ce ma intereseaza pe mine zeii antici in acest sfirsit de iarna de la care nu cer si nu astept decit bucuria de a ma uita linistit la soarele de-afara si gindul ca diseara ma voi culca la fel de calm apropiindu-ma de moarte cu inca o noapte? Poate ca sub mastile lor desacralizate gindesc mai limpede si voi avea curajul de a nu-mi alunga gindurile ce nu-mi convin. Caci a gindi e, fara indoiala, o chestiune de demnitate si de curaj, dar e si singurul mijloc de a ne revolta impotriva mortii. In fond, nu ma intereseaza atit zeii grecilor, cit ce voi gasi sub mastile lor. Vreau sa-mi pun singur intrebarea sfinxului si sa incerc un raspuns. Si nu-mi dau seama de ce socoteste Hegel ca trebuie sa ne produca incintare aceasta legenda. Mindria de a nu trisa mi se pare un sentiment mai adevarat. Nimeni nu poate eluda obligatia de a se intilni, intr-un fel sau altul, cu sfinxul si de a-l privi drept in ochi, fara pedeapsa unui suflet steril. Daca as da la o parte acest gind, ar insemna sa uit ca nimic durabil nu se poate intemeia pe indiferenta. Desi inteleg ca in realitate raspunsul e mult mai greu si mai complex decit cel al lui Oedip. Ce faci cu sansa de a nu trai zadarnic? Iata ce intreaba, de fapt, sfinxul. Lasitatea si frigul incep de la raspuns. Restul nu e decit consecinta logica.
---
Octavian Paler afirma despre Mitologii Subiective: Am anumite convingeri mai vechi, si anume ca oamenii de azi si din secolul trecut nu mai sunt capabili de multa vreme sa creeze mituri, sa gandeasca in ele. Va amintesc o vorba a lui Aristotel: "Sa fii zeu cat mai mult posibil". Mituri adevarate sunt doar cateva, care au la baza o capodopera literara - Don Quijote, Don Juan, Faust si mitul melancoliei, care il are la baza pe Hamlet.
