„Un thriller sexy care goneste cu o suta de mile pe ora pe strazile din Manhattan.“
BOOKREPORTER.COM

Inchipuiti-va ca totul este o iluzie. Ca familia dumneavoastra este o fatada. Ca numele dumneavoastra este fals. Ca viata dumneavoastra este un scenariu scris de altii. Asta afla intr-o buna zi tanara scriitoare Ridley Jones. Daca ar fi intarziat doar un minut, daca ar fi luat metroul in loc sa astepte un taxi, ar fi trait mai departe, confortabil, intr-o iluzie perfecta. Dar Ridley primeste o scrisoare misterioasa pentru ca ajunge in locul nepotrivit la timpul potrivit. Obligata sa puna sub semnul intrebarii tot ceea ce crede ca stie despre ea insasi, Ridley se aventureaza intr-un teritoriu intunecat si periculos, in care toti au ceva de ascuns, chiar si barbatul care o iubeste.

“Minciuni periculoase” porneste de la una dintre cele mai incitante intrebari pe care ni le-am putea pune: „Suntem intr-adevar cine credem ca suntem?“ Raspunsul este surprinzator.

„Daca m-ati intreba despre ce este Minciuni periculoase, v-as putea povesti rapid intriga. Altii insa pot s-o faca mai bine. Din punctul meu de vedere, este o carte despre familie, despre ce ne leaga si ce ne desparte de oamenii cei mai apropiati noua. Si despre neputinta de a rupe aceste legaturi chiar si in cele mai disperate situatii. Este o carte despre alegeri, despre cum pot deciziile neinsemnate sa ne afecteze viata si despre consecintele lor imprevizibile.“
Lisa Unger

Fragment Minciuni Periculoase

„E intuneric, genul acela de intuneric inspaimantator care-ti permite sa distingi obiectele, dar nu si spatiul negru ca smoala din spatele lor. Respiratia mea e neregulata din cauza efortului si a fricii. Singurul om din lume in care am incredere zace pe podea, langa mine. Ma aplec spre el si aud ca inca respira, dar rasuflarea ii e slaba si anevoioasa. Stiu ca e ranit, dar nu pot vedea cat de grav. Ii soptesc numele la ureche, dar nu reactioneaza. Ii palpez corpul, dar nu-i simt sangele pulsand. Zgomotul pe care l-a facut trupul sau lovind podeaua a fost cel mai groaznic pe care l-am auzit vreodata.
Pipai pe jos in jurul lui, cautandu-i arma. Dupa cateva secunde, simt metalul rece sub varful degetelor si aproape plang de usurare. Dar nu am timp pentru asta acum.
Aud cum ploaia izbeste peretii cladirii arse, cum stropii mari si grei cad cu zgomot pe o copertina de panza. Ajung si inauntru, trecand prin gaurile largi din acoperis, prin podelele de lemn putred si prin scarile cu trepte lipsa. Barbatul se misca si geme usor. Ma cheama pe nume si ma aplec iar spre el.
-- Stai linistit, o sa fie bine, ii spun, desi nu am nici un motiv sa cred ca asa va fi. Undeva, afara sau deasupra noastra, un barbat pe care am crezut ca-l iubesc, impreuna cu alti barbati pe care nu i-am putut identifica, incearca sa ne ucida pentru a ascunde adevarul ingrozitor pe care l-am descoperit. Eu insami sunt ranita; durerea e atat de puternica, incat as lesina daca n-as sti ca asta ar insemna sa murim aici, intr-o blestemata de cladire abandonata din zona Lower East Side a Manhattanului. Ceva mi-a intrat in coapsa dreapta. Poate un glont, poate o aschie mare de lemn, poate un cui. E atat de intuneric, incat abia pot vedea gaura larga din pantaloni. Sangele a innegrit panza groasa. Sunt ametita. Lumea se clatina, dar rezist.
Ii aud deasupra noastra, vad lumina lanternelor trecand prin gaurile din tavan si strapungand intunericul. Incerc sa-mi controlez respiratia care suna, in propriile mele urechi, ca un tren sosind in statie. Unul dintre barbati spune:
-- Cred ca au cazut. Sunt jos.
Nu-i raspunde nimeni. Aud lemnul scartaind in timp ce ei coboara.
Barbatul de langa mine devine agitat.
-- Vin, zice el, cu o voce un pic mai puternica decat o soapta. Fugi, Ridley.
Nu-i raspund. Stim amindoi ca n-am sa plec. Trag de el. Incearca sa se ridice, dar suferinta de pe chipul lui e mai graitoare decat tipatul pe care sunt convinsa ca si l-a inabusit pentru a ne proteja cateva minute in plus. Ori plecam de-aici impreuna, ori nu plecam deloc. Desi stiu ca n-ar trebui sa-l misc, il trag spre o canapea mucegaita, care sta rasturnata pe-o parte langa perete. Nu e departe, insa fata lui e alba ca varul, schimonosita din cauza durerii cumplite. In timp ce il tarasc isi pierde iar cunostinta si, intr-o clipa, pare cu treizeci de kilograme mai greu. I-am vazut totusi mainile si picioarele miscandu-se, iar asta e bine. Imi dau seama ca ma rog in timp ce-l trag dupa mine. Piciorul parca mi-a luat foc, puterea imi scade. Fie-ti mila, Doamne, fie-ti mila, Doamne, repet iar si iar, ca pe o mantra.
Canapeaua sta in asa fel incat intre ea si perete a ramas un spatiu ingust, exact cat sa incapem amindoi. Il trag acolo si ma asez pe burta linga el. Imping un cos vechi pana la capatul canapelei si privesc printre stinghiile de lemn. S-au apropiat. Sunt sigura ca ne-au auzit, pentru ca au tacut si au stins lanternele. Tin pistolul strans cu ambele maini si astept.
N-am mai tras niciodata cu arma si nu stiu cate gloante mai sunt in ea. Cred ca vom muri aici.
- Ridley, te rog, nu face asta. Vocea reverbereaza in bezna si vine de deasupra mea. Putem gasi o solutie.
Nu-i raspund. Stiu ca exact asta vrea. Nu mai putem gasi nimic acum, am ajuns prea departe. Am avut multe ocazii sa inchid ochii si sa ma cufund la loc in viata linistita pe care o duceam inainte, dar nu am profitat. Imi doresc acum sa fi facut-o? Mi-e greu sa raspund la aceasta intrebare in timp ce fantomele se apropie.
- Sase, imi sopteste el.
- Ce?
- Mai ai sase gloante.“