Proprietarul unui mic muzeu din Atlanta este asasinat in propria locuinta. Cu acest prilej, dintr-o incapere secreta a casei, dispar o masca mortuara de aur si niste ramasite. Indurerata de moartea patronului sau, domnisoara Deborah Miller, curatorul muzeului porneste pe cont propriu in urmarirea hotilor. Pe parcursul anchetei, ea devine tot mai incredintata ca ascunzatoarea secreta adapostise osemintele lui Agamemnon, legendarul conducator al grecilor.

Dar initiativa sa de a descalci singura misterul o expune la mai multe primejdii din care scapa ca prin urechile acului. Si in tara sa, si in Grecia, unde viziteaza presupusul mormant al miticului erou, si la Moscova, unde sta de vorba cu fiica unui fost ofiter NKVD, ucis si el, ea are pe urme asasini.

Finalul e naucitor. Cautarea unei comori din antichitate se dovedeste a fi fost o perdea de fum. Sicriul disparut din locuinta patronului de muzeu adapostea, de fapt, cadavrul lui Hitler. O grupare neonazista incerca, de mai multe decenii, sa intre in posesia lui, pentru a transforma osemintele in obiect de cult, intr-un centru de iradiere a ideilor celui care se visa stapanul lumii.

Fragment

Germania, 1945.

Andrew Mulligrew îsi prinse mai bine castile pe urechi. Probabil ca nu auzise bine. Dat fiind uruitul motorului de tanc Sherman, era si asa uimitor ca mai putea auzi ceva prin circuitul radio.
– Repeta! tipa el în microfon.


– Coloana germana îndreptîndu-se repede spre sud, chiar în fata, repeta comandantul. Vehicol blindat în frunte, urmat de ceva mare, fara turela. Poate un Jagdpanther.
Mulligrew simti ca-i sta inima în loc. Avea impresia ca asa auzise si prima data. În ciuda scîrtîielilor si gemetelor scoase de senilele tancului, putea auzi limpede chiar si pacaniturile parazitilor din circuitul radio. Cineva, poate Williams în ‚Haiducul’ din stînga lui – tot plutonul de blindate avea porecle vopsite pe nasurile turelelor – întreba ce altceva se mai gasea în convoiul inamic. Omul vorbi cu un ton între resemnare si groaza.
– Vreo doua camioane, o semiremorca, cel putin alte doua tancuri, probabil un Panzer patru si un Panther.
Patru tancuri Sherman, îsi zise Mulligrew, unul dintre ele deplasîndu-se doar cu jumatate din viteza maxima, si doua Stuart M5 înarmate doar cu tunuri de treizeci si sapte împotriva celor mai bune blindate germane, inclusiv un tanc pe care nu aveau nici o sansa sa-l atinga decît din imediata vecinatate. Fiecare din tancurile germane poseda tunuri care îi puteau nimici pe toti de la cinci sute de metri distanta. Iar Jagdpanther-ul îi putea face bucati de la o distanta de trei ori mai mare.
De ce naiba trimisesera nemtii un pluton de prim rang ca acesta spre sud, în conditiile în care îsi foloseau toti oamenii si toate masinile ca sa întîrzie iuresul aliat din nord? Berlinul statea sa cada, poate chiar cazuse, dar unei astfel de unitati de elita i se permisese sa se retraga atît de departe spre sud, chiar în calea plutonului – Dumnezeu sa-l aibe în paza – aliat de care de lupta.
Tancul lui Mulligrew, alaturi de restul plutonului, se separase de restul batalionului 761 de tancuri cu cinci zile înainte, în vreme ce treceau prin Regensburg spre est, în cadrul înaintarii spre Dunare. Se gaseau la circa 70 de mile nord-est de Munchen si la mai putin de atît de Austria si de ceea de fusese Cehoslovacia înainte de a fi înghitita de Reich, iar distanta fata de frontiera elvetiana nu era cu mult mai mare; era un tinut spectaculos, plin de munti împaduriti cu creste înzapezite si castele îndepartate, romantice, aruncate pe piscuri. Înaintasera alaturi de restul armatei de asalt, începînd în sfîrsit sa creada ca tîrîsul lor de cosmar din Normandia, prin Ardeni, catre inima Germaniei, se apropia de un sfîrsit victorios – un sfîrsit care aproape facea uitat faptul ca îsi pierdusera jumatate din camarazi pe drum – si se trezisera tintuiti pe loc de artileria inamica. Plutonul lui Mulligrew primise ordinul de a anihila liniile de aprovizionare inamice, dar se trezise complet singur doua zile mai tîrziu. Restul batalionului primise ordinul sa înainteze cu viteza maxima alaturi de restul armatei catre Steyr, pe rîul Enns, pentru a se întîlni – cumva nelinistitoare perspectiva – cu rusii.
Mulligrew si restul companiei înaintasera singuri spre nord. Dincolo de avansul pe drumuri pline de refugiati, Mulligrew începuse sa creada ca oamenii lui primisera o misiune usoara. Dupa Regensburg nimeni nu mai trasese nici un foc si oamenii începeau sa creada ca nici nu aveau sa mai traga vreunul. Lupta parea sa se fi terminat.

Iar acum se trezeau cu asa ceva în fata lor.
Mulligrew comuta pe circuitul de comunicatii interioare si începu sa dea rastit ordine, rasucind turela tancului si cerînd obuze penetrante. Tocmai iesisera de pe drum cînd vazura carul blindat venind înspre ei. Înainta cu cel putin cincizeci de mile pe ora si derapa îngrozitor în vreme ce încerca sa gaseasca un adapost. Turela i se dadu la o parte, ca mitraliera de bord sa poata trage în turela Shermanului. Pe Mulligrew îl speria însa de moarte ceea ce vedea în spatele carului blindat.
Jagdpanther-ul era urias, cu silueta joasa si amenintatoare, ca un crocodil sau un rechin, iar blindajul frontal era bine croit si gros de aproape zece centimetri. Tunul de 76 de milimetri al Shermanului nu avea nici o sansa contra acestui blindaj, chiar si de la mica distanta. Iar daca tancul german reusea sa-si îndrepte tunul de 88 împotriva lor, erau terminati cu totii. Pur si simplu.
Mulligrew tipa ca oamenii sa-i aduca tancul inamic în cîmpul de tragere al lentilei si turela se rasuci iute pe arcuri. Singura lor sansa era sa treaca paralel cu Jagdpanther-ul si sa traga în el din lateral, de la mica distanta si de mai multe ori. Shermanurile din spatele lor aveau sa negocieze cu celelalte tancuri germane.
Tocmai ieseau din santul de pe marginea drumului cînd tunul inamic de 88 trase. Vizorul lui Mulligrew se umplu de fum si scîntei, astfel ca el se strîmba fara sa vrea. Avu nevoie de doua secunde ca sa se asigure ca nu fusesera loviti. Apoi striga comanda de tragere, constient, chiar în clipa în care dadea ordinul, ca turela lui Williams încasase în plin obuzul tras de tunul de 88, care facuse o gaura cît un tomberon de gunoi în partea frontala a blindajului, dupa care ricosase în interior...

Dupa alte saptesprezece minute lungi cît o vesnicie, Mulligrew statea în spatele camionului german si se uita la ruinele fumegînde care umpleau drumul si cîmpurile din jurul acestuia. Doua Sherman-uri si unul dintre blindatele Stuart fusesera doborîte, iar un al treilea vehicol fusese grav avariat. Williams si tot echipajul lui, cu exceptia unui om, murisera, la fel ca Smith, Jenkins si Pole. Rogers îsi pierduse un picior, iar Lumpkin un ochi. Ambii însa credeau ca scapasera ieftin.
Germanii nu se oprisera. În loc sa se regrupeze pe pozitii, adapostindu-se si luîndu-i pe aliati la tocat cu armele lor superioare ca forta, ei încercasera pur si simplu sa treaca printre tancurile inamice, ca si cum ar fi fost disperati sa continue înaintarea. În vreme ce Sherman-urile se eschivasera, cautînd sa-si puna partile laterale la adapost, nemtii nu facusera nimic ca sa se adapteze situatiei, ci continuasera marsul spre sud, expunînd chiar si partea laterala si spatele monstruosului Jagdpanther, un tanc care probabil s-ar fi descurcat singur cu întregul pluton dusman daca ar fi ramas pe loc ca sa lupte.
Nu avea nici o logica.
Pe urma aparuse acea actiune bizara. Cînd scurta batalie începuse sa încline în favoarea americanilor, germanii se strînsesera în jurul camionului, ca si cum ar fi fost hotarîti ca, daca era ca vreun vehicol sa supravietuiasca macelului, acesta sa fie acel mic Opel ponosit.
– Ia sa vedem pentru ce s-au întîmplat toate astea, rosti Mulligrew.


Tom Morris, soferul lui Mulligrew, desfacu trapa din spatele camionului. Omul avea o expresie tîmpa pe chip, cu ochii mariti de socul bataliei si ciudatenia ei.
Mulligrew se catara peste trapa, trecînd de tînarul german care încercase sa-i opreasca cu un pistol mitraliera pîna ce îl anihilasera împroscînd camionul cu gloante de calibrul 30. Înauntru se gasea un amestec ciudat de obiecte si un singur container mare, inscriptionat cu simbolul vulturului german si cu o zvastica. Folosindu-se de ranga luata din tancul sau, Mulligrew trase de capacul containerului pîna ce acesta pîrîi si se rupse. Dupa ce dadu capacul la o parte, Mulligrew ramase tacut, holbîndu-se la ceea ce se gasea înauntru.
Ce mama dracului?


– Ce e, Andrew? întreba Morris. Ce vezi?
– Nu stiu, raspunse Mulligrew cu o voce îngrosata de stupoare si chiar de teama. Nu stiu. O chestie tare bizara.
– Ce anume?
– Mai bine ai chema Politia Militara, rosti Mulligrew. Chiar acum.
Cu toate ca ordinul fu imediat îndeplinit si în ciuda macelului prin care trecusera si a durerii care însotise groaza initiala, Mulligrew ramase lipit de spatele camionului. Cînd ambulantele sosira ca sa ia cadavrele, el continua sa stea lipit locului, ca si cum ar fi fost vrajit.