Kawabata considera Maestrul de go cea mai buna scriere a sa. De altfel, este si cartea la care a lucrat cel mai mult: desi evenimentele narate au avut loc in 1938, iar Kawabata a consemnat intr-o ampla serie de articole toate amanuntele partidei legendare dintrte maestrul de go si tanarul pretendent la titlu, romanul vede lumina tiparului abia in 1954.

Timp de 6 luni, doi adversari se infrunta precum doi maestrii ai artelor razboiului. Unul dintre ei, Shusai, este maestrul invincibil, care joaca [artida de adio. Celalalt, tanarul Otake, este avid de glorie. Piesele sunt pietre albe si negre, dar jocul este traversat de nenumarate nuante subtile.

In izolarea unui han traditional, in mijlocul unei gradini japoneze, maestrul se agata cu ultimele puteri de filosofia traditiei. Dar, dincolo de acest sanctuar, campurile de orez sunt strabatute de sine de tren, iar cerul de matasde este brazdat de avioane: timpurile s-au schimbat. Iar tanarul adversar are de partea lui nu doar energia tineretii, ci si nerabdarea si cruzimea istoriei care isi indeplineste mersul.

******

In aceasta cronica romanesca a unei partide istorice in care se infrunta un venerabil maestru si un tanar jucator talentat, Kawabata a surprins ciocnirea dintre traditia Japoniei si modernizarea adusa de secolul XX.

Dincolo de eticheta subtila a jocului – expresie sublimata a spiritului japonez – si de respectul ceremonios al celor doi adversari, se desfasoara un duel simbolic, ce nu poate avea decat un deznodamant tragic. Maestrul de gose dovedeste astfel o elegie a disparitiei unei lumi milenare in fata invaziei prezentului pragmatic.

„Povestea lui Kawabata are o indrazneala discreta, o austera noblete autumnala.” (Time)

„Kawabata e un poet al nuantelor, al imperceptibilului.” (Commonweal)

„Maestrul de go este o saga arhetipala.” (The New Yorker)

„Kawabata analizeaza relatiile umane cele mai complicate in imagini delicate ca ale unui haiku.” (The Times Litterary Supplement)

****

Despre autor: Premiului Nobel pentru literatura in 1968.
S-a nascut la Osaka, iar dupa moartea timpurie a parintilor a fost crescut de bunicul din partea mamei, un batran orb si suferind. Mai tarziu s-a spus, si nu fara temei, ca aceasta copilarie nefericita a marcat ulterior intreaga opera a lui Kawabata. In 1924 a absolvit Universitatea Imperiala din Tokyo (studii de literatura). S-a numarat printre fondatorii revistei Bungei Jidai, promotoare a curentului "neosenzualist", tributar dadaismului si expresionismului si opus scolii realiste care domina peisajul literar din Japonia acelor ani. A debutat in 1925, doi ani mai tarziu a devenit cunoscut prin nuvela Izu no odoriko (Dansatoarea din Izu), iar in 1948 a castigat definitiv notorietatea cu romanul Yukiguni (Tara zapezilor) - probabil cea mai cunoscuta scriere a sa in Occident. Este primul scriitor japonez care castiga Premiul Nobel (la acea data, in Europa ii fusesera traduse doar trei romane si cateva povestiri), motivatia juriului fiind "maiestria lui literara, care exprima cu mare sensibilitate esenta spiritului japonez". S-a sinucis in aprilie 1972, la doi ani dupa moartea prietenului sau Yukio Mishima. Printre cele mai cunoscute carti ale sale se numara, in afara de Tara zapezilor, Sembazuru (O mie de cocori, 1949?1952), Yama no oto (Vuietul muntelui, 1949?1954) si Utsukushisa to kanashimi to (Frumusete si intristare, 1965).