Romanul lui Orhan Pamuk, Ma numesc Rosu, este deopotriva o fantezie, un basm demn de O mie si una de nopti si un puzzle filozofic croit pe muchia istoriei, la granita dintre Orient si Occident: o captivanta calatorie caleidoscopica printr-un Istanbul nelinistit si crepuscular, in care se intalnesc arta, religia, iubirea, sexul si puterea.

Intriga politista proiectata in lumea fascinanta a miniaturistilor din Imperiul Otoman de la sfarsitul secolului al XVI-lea este un pretext de a cutreiera prin arabescurile unei ambigue povesti de dragoste pentru cei doritori de romanturi, prin volutele istoriei si geografiei pentru cei fascinati de lumea otomana, cea persana sau indepartat asiatica, prin arta, literatura si caligrafie pentru cei pasionati de miniatura, pictura si lectura.

In inima cartii, se ascunde insa o meditatie profunda, de o incontestabila acualitate, asupra statutului imaginii in lumea islamica, asupra rosturilor, conditionarilor si constrangerilor artistului, asupra deziluziei, timpului si uitarii intr-o lume in vesnica schimbare.

Fragmente: Ma numesc Rosu, de Orhan Pamuk

Acum sunt un om mort - un cadavru pe fundul unui put. A trecut multa vreme de când mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, însa nimeni, în afara de ticalosul meu ucigas, nu are habar de câte mi s-au întâmplat. Iar el, nenorocitul acela, spre a fi sigur ca m-a ucis, mi-a ascultat rasuflarea, mi-a luat pulsul, apoi mi-a tras un picior în coaste, m-a carat la put, m-a saltat si mi-a dat drumul în el de-a berbeleacul. În vreme ce ma pravaleam în put, capul meu, pe care-l sparsese mai întâi cu o piatra, s-a facut farâme, iar chipul, fruntea, obrajii mi s-au facut zob, s-au facut una cu pamântul. Mi s-au frânt oasele, iar gura mi s-a umplut de sânge.
 
De patru zile nu m-am mai întors acasa; ma cauta nevasta, copiii. Fata mea s-a prapadit de atâta plâns, tot sta si se uita la poarta gradinii; toti stau cu ochii tinta la drum, la poarta.
Oare stau, într-adevar, cu ochii tinta la poarta? Nici asta nu stiu. Poate ca s-au obisnuit deja, ce e rau în asta? Câta vreme se afla aici, omul are simtamântul ca viata continua sa se scurga la fel ca mai înainte.
 
Înainte de a ma naste eu, în spatele meu exista un timp fara zagazuri. si dupa moartea mea va fi un timp nemarginit. Pe când traiam, nu ma gândeam deloc la aceste lucruri; îmi continuam viata fericit, între doua timpuri întunecate.

Eram fericit, se pare ca eram fericit; acum pricep asta. Eu eram cel care faurea cele mai izbutite auriri din atelierul Padisahului Nostru si nici un miniaturist nu ma întrecea în maiestrie. Din lucrarile pe care le împlineam în afara atelierului câstigam noua sute de aspri*. Desigur ca toate aceste lucruri îmi fac moartea si mai greu de îndurat.
 
Eu înfaptuiam doar decoratiunile si aurirea; împodobeam marginile paginilor, pictam interiorul ramei, desenam frunze multicolore, ramuri, trandafiri, flori, pasari, valatuci de nori, în genul celor chinezesti, frunze care se întrepatrundeau, paduri pline de culoare si gazele care se piteau în ele, padisahi, copaci, seraiuri, cai, vânatori... Pe vremuri, desenam uneori si motive decorative pe fundul câte unei farfurii; alteori, o faceam pe spatele vreunei oglinzi, în scobitura unei linguri, în vreo vila de pe Bosfor, pe tavanul vreunui conac ori pe vreun cufar... Iar în anii din urma am lucrat doar pe pagini de carte, deoarece Padisahul Nostru oferea foarte multi bani pentru cartile pictate. Nu voi spune ca, atunci când m-am confruntat cu moartea, am înteles ca banii n-au nici o importanta în viata. Omul cunoaste însemnatatea banilor, chiar si când nu se mai afla în viata.
 
[....]
 
Pentru ca picturile maestrilor persani, ba chiar miracolele celor mai mari maestri din Herat au fost privite, în cele din urma, ca o parte a decoratiunii harazite chenarului, nu se leaga nimeni de ele, socotind ca pun în lumina frumusetea scriiturii, miracolele înfaptuite de caligrafi. Cîti oameni vad, de fapt, pictura noastra? Însa pictura decorativa ori miniatura pe care o plasmuim folosindu-ne de mestesugul maestrilor frînci trece de pragul simplei decoratiuni si începe sa fie portret de-a binelea. Iata, asta este ceea ce nu îngaduie Preasfîntul Coran, asta nu-i era deloc pe plac Profetului nostru

Recomandari pentru cartea: Ma numesc Rosu, de Orhan Pamuk

1. Evenimentul zilei : Romanul Ma numesc Rosu, scris la persoana I, este o calatorie in lumea miniaturistilor dintr-un Istanbul crepuscular, in care arta, religia si iubirea se intalnesc tematic. Miniaturistii nu aveau voie in acea perioada, potrivit invataturii Coranului, sa picteze natura sau sa faca portrete de femei, fiind amenintati cu iadul, pentru ca "natura ii apartine lui Allah".

In cartea lui Orhan Pamuk, crima si simbolurile miniaturilor devenite cifruri, precum si stilul dens, care urmareste mai multe planuri, amintesc de "Numele trandafirului", de Umberto Eco, dar si de exotismul din "O mie si una de nopti".

Intriga politista, presarata cu sex si crima, este un pretext de a cutreiera prin arabescurile unei povesti de dragoste ambigue petrecuta in Imperiul Otoman de la sfarsitul de secol al XVI-lea.

Lumea persana sau indepartat asiatica se intretaie cu cea otomana sub forma unei meditatii asupra lumii islamice, a constrangerilor artistului si a amaraciunii deziluziilor. Impresioneaza lirismul si descrierea lumii din perspectiva eului care a trecut prin moarte dincolo de lume, precum si trimiterile la Coran: "Nici intunecimile si lumina, nici umbra si arsita, nici vii si mortii nu sunt deopotriva".

2. The Scotsman : Fabulos, uluitor, incitant… Ma numesc Rosu este un roman minunat, fantezist, patimas si maiestuos, exotic la modul cel mai original si mai captivant cu putinta. Orhan Pamuk este, incontestabil, un mare romancier

3. New Statesman : „Împletirea intrigii umane cu cea filozofica este foarte asemanatoare cu Numele trandafirului, asa cum asemanatoare sunt si începutul lent, dens, precum si acumularea inexorabila a faptelor… Dar, în opinia mea, romanul lui Orhan Pamuk, Ma numesc rosu, este de departe cel mai bun… Mai mult decât orice alta carte care îmi vine în minte, el nu surprinde numai contradictiile Istanbulului de ieri si de azi, ci si frumusetea sa extraordinara, atemporala. Este aproape desavârsit… Nu-i lipseste decât Premiul Nobel.

****

Despre Autor: Orhan Pamuk : este cel mai cunoscut si, totodata, cel mai controversat scriitor turc contemporan, asumat de intreaga Europa ca una dintre cele mai valoroase si originale voci ale ultimilor ani. Nascut la Istanbul, Pamuk a urmat studii de arhitectura la Universitatea Tehnica din orasul natal, abandonate ulterior; in 1976 a absolvit Institutul de Jurnalistica al aceleiasi universitati.

Din 1974 s-a consacrat aproape in intregime scrisului, dupa ce, o vreme, cochetase cu pictura. Opera sa, elogiata cu entuziasm de critici si tradusa in peste 40 de limbi, cuprinde romane — printre care Fortareata alba, Cartea neagra, Viata cea noua, Ma numesc Rosu, Zapada - si un volum de memorii dedicat Istanbulului. Recunoasterea internationala s-a concretizat si intr-o pleiada de premii prestigioase, precum: The Independent Award for Foreign Fiction, Prix de la Découverte Européenne, Prix du Meilleur Livre Étranger, International Impac Dublin Literary Award, Prix Médicis Étranger, Friedenspreis s.a