Originile Gnozei si ale Cabalei, puterea mistica a numerelor, transmutarea metalelor, metodele de evocare a spiritelor, experientele sexuale fantastice in scopul de a influenta cursul evenimentelor arta de a comanda demonilor sau ghicirea viitorului in ridurile de pe frunte fac obiectul acestei carti de o minutioasa eruditie. Pornind de la audierea vechilor tratate de magie, de metafizica, a manualelor Inchizitiei si a documentelor de la procesele de vrajitorie, Alexandrian ofera cititorului puncte de reper sigure pentru a se orienta in labirintul unor misterioase doctrine.

****

Fragment Istoria Filosofiei Oculte : Marea traditie a Gnozei

Socotiti multa vreme eretici crestini, gnosticii sînt astazi considerati reprezentantii unui sistem de gîndire independent care a rivalizat cu crestinismul, pe care l-a influentat în unele privinte preluînd în acelasi timp anumite notiuni de la el. Istoricii secolului al XLX-lea au început sa critice lipsa de obiectivitate în acest domeniu a ereziologilor si sa traseze un tablou mai nuantat al Gnozei. Au descoperit în ea o miscare precrestina al carei centru principal a fost scoala din Alexandria, unde scriitori evrei elenizati au combinat iudaismul cu filozofia greaca, cum a fost Artapan care îl identifica pe Moise cu Hermes, Aristobulos care dadea Vechiului Testament o interpretare aristote-liciana si mai ales Philon care punea cu îndrazneala de acord cosmologia din Peniateuc cu cea din dialogul lui Platon, Ti-maeus. Un alt centru a fost reperat în jurul lui Ioan Botezatorul, caruia Clement din Roma, în HomeMe sale îi atribuia drept discipol favorit si succesor dupa moarte pe Simon Magicianul.

Aceasta miscare, înca într-o forma necristalizata, a întîlnit în drumul ei crestinismul incipient, a cautat sa-l anexeze sau sa-l exploateze filozofic, de unde si vehementele reactii ale Parintilor Bisericii împotriva ei. Pentru a degaja gnosticismul de ceea ce-l înconjoara trebuie actionat cu multa prudenta. Un profesor din Strasbourg, Jacques Matter, a fost primul care, în 1828, a separat cu claritate gnosticii (Basilidieni, Marcioniti, Valentinienî etc.) de vechii crestini (Nazarenieni, Ebioniti), de crestinii eretici (Docetici, Elxaiti), de crestinii ascetici (Montanisti, Encratisti) si de sectele anticrestine (Samariteni, Hypsistarieni, Mandeeni); acestea reprezinta deosebiri fara de care nu putem avea o istorie serioasa a ideilor.

Studiul Gnozei, continuat dupa el de Adolf Harnack, Wilhelm Bousset si multi altii, avea sa capete în secolul al XX-lea o deosebita actualitate, ca si cum spiritul modern ar fi gasit în el un stimulent incomparabil. în 1945, descoperirea în Egipt, lînga Nag Hammadi, a unei biblioteci gnostice de vreo cincizeci de scrieri, apartinînd probabil Sethienilor din secolul al IV-lea, a reînnoit entuziasmul specialistilor pentru autori care nu puteau fi pîna atunci apreciati decît prin intermediul unor fragmente citate în literatura patristica. în Franta, în Germania si în Statele Unite s-au alcatuit echipe care sa recenzeze, sa traduca si sa editeze pretioasele papirusuri. Ramîne acum în seama criticii sa arate cum a deschis Gnoza calea filozofiei oculte (cuprinzînd, prin definitie, teologia iudeo-crestina si magia pa-gîna); este ceea ce fac aici si se va vedea ca ele se lumineaza reciproc cu o lumina dintre cele mai puternice.

Daca Hans Jonas a vorbit, pe buna dreptate, de „religia gnostica", foarte deosebita de celelalte, trebuie sa precizam ca aceasta religie nu pleaca de la o personalitate centrala, cum este Iisus Hristos pentru crestinism, Buddha pentru budism, Mahomed pentru islamism, ale caror revelatii sînt perpetuate de credinciosi de-a lungul veacurilor. Dimpotriva, ne gasim in prezenta unei constelatii de mici comunitati initiatice servind, fiecare în felul ei, cultul unei valori transcendente Gnosis (Cunoasterea), decretata superioara credintei. Chiar atunci cînd un sef de scoala puternic, un Simon Magicianul, un Marcion, un Valentin, un Basilide, un Mani a fost venerat ca un om-zeu de catre discipolii lui, aceasta veneratie n-a constituit niciodata un punct doctrinal care sa priveasca ansamblul gnosticilor si nu s-a prelungit niciodata mai mult de cîteva generatii. De altfel, întemeietorii acestor comunitati nu sînt toti cunoscuti; nu se stie daca Carpocratos al Carpocratienilor din Roma este cel care a trait în Chefalonia si care este, exact, legatura Nicolaitilor cu Nicolaus, cel combatut de sfîntul Ioan. Gasim un fenomen analog în China, la Taoistii reuniti în jurul lui Tao, Marele Principiu, si care se divizau în scoli mai putin diversificate si mal putin opuse decît cele ale Gnozei.

Grupurile gnostice au avut credinte si ritualuri diferite dar, cel putin, au avut în comun una si aceeasi motivatie ideologica si mai multe postulate fundamentale. Ele s-au straduit sa raspunda acelei cumplite întrebari: „Daca exista un Dumnezeu, de ce exista Raul în univers?" Nu putea sa fie mai greu pentru o Divinitate suprema sa creeze o lume perfecta mal degraba decît aceasta lume imperfecta unde nedreptatile, dezordinile sociale, crimele se succed pretutindeni si dintotdeauna. Aceste grupuri au început sa critice Vechiul Testament deoarece nu voiau sa admita ca exista un Dumnezeu atît de razbunator si crud ca cel prezentat acolo si au ajuns la urmatoarea concluzie,: exista doi Dumnezei, un Dumnezeu rau. Dumnezeul evreilor sl al crestinilor, care a creat lumea si a facut-o atroce, si un Dumnezeu bun „Strainul", îndepartat, inaccesibil, care nu intervine în treburile de pe pamînt carora nu le acorda nici o atentie.

Gnosticii au reprosat deci credinciosilor iudaici si crestini ca se multumesc "cu un Dumnezeu fals, antropomorf, cel care i-a spus lui Isaia ca este „creatorul raului" (creans malum, conform Vulgatei) în timp ce ei, multumita Gnozei, se ridica pîna la Dumnezeul strain si descopera în acelasi timp originea si scopul a toate. în greaca, gnosis are nevoie de un genitiv, cunoasterea este cunoastere a ceva; Pitagora definea partea secreta a filozofiei sale gnosis ton onton, cunoasterea fiintei; acest termen luat în sine, Gnoza, subîntelege cunoasterea Dumnezeului strain, izvor al tuturor cunoasterilor posibile. Asa cum îl traduce Henri-Charles Puech cînd rezuma trei texte gnostice: „A avea gnoza înseamna sa cunoastem ceea ce sîntem, de unde venim si unde ne ducem, prin ce sîntem mîntuiti, care este nasterea noastra si care renasterea noastra."

Iata si o a doua întrebare, nu mai putin capitala, care a caracterizat demersul gnosticilor: „De ce sînt atîtea religii pe pamînt, în locul uneia singure?" Careia sa i te dedici si care sînt criteriile pentru a o prefera pe una alteia? Cine nu are dreptate si cine are dintre pagîn, evreu sau crestin, dintre cel care crede în metempsihoza sau cel care asteapta Judecata de Apoi? Raspunsul la aceasta întrebare îl aduce în scena pe ateu care respinge în bloc toate religiile din pricina divergentelor lor si pe fanatic, care se izoleaza în religia sa închizînd ochii si astupîndu-si urechile, descumpanit de credinte contrarii. Gnosticul se foloseste de Gnoza ca de un filtru prin care trece religiile si filozofiile pentru a nu pastra decît ceea ce considera ca e mai bun. El îsi fabrica o religie intelectuala, savant elaborata, în locul unei religii revelate ale carei enormitati sînt justificate prin viziuni, extazuri, halucinatii auditive. Putinii vizionari în gnosticism: Valentin, caruia cuvantul i-a aparut sub forma unui nou-nascut, Marcos, care a vazut pe cer Adevarul ca pe o imensa femeie goala tatuata cu literele alfabetului, sînt niste exceptii. Profetii Bibliei erau detestati fiind acuzati de a fi fost cu totii inspirati de Dumnezeul cel rau (ceea ce explica faptul ca, în general, ei anuntau numai catastrofe).
Aceasta atitudine ar putea fi contestata daca Gnoza ar lua de ici si colo notiuni contradictorii si le-ar uni fara noima; dar ea procedeaza la topirea lor si la recrearea lor. Jacques Matter o recunoaste explicit: „Gnosticismul nu compileaza; el modifica tot ceea ce a luat de la altii."

Iata de ce nu trebuie sa ne lasam înselati de elementele crestine din Gnoza; ele îsi schimba sensul în functie de context. Carpocratii se mîndreau ca poseda un portret autentic al lui lisus Hristos, facut la ordinul lui Pliat din Pont, si la ceremoniile lor faceau statui care-l reproduceau si pe care asezau coroane de flori; dar îl cinsteau în acelasi fel pe Pitagora si pe Platon. Prodicienii (discipolii lui Prodicos) aveau ca texte sacre Apocalipsele lui Zoroastru; alte comunitati se refereau la versiuni noi ale unor episoade biblice ce se intitulau Evanghelia Evei, Evanghelia dupa sfintul Toma, Apocrifo-rvul lui Ioan etc. Toate aceste lucruri nu tineau de eclectism, deoarece exista întotdeauna o încercare de sinteza; este tocmai lucrul care face ca anumite cosmogonii gnostice sa fie atît de complicate, în care grija de a pune de acord valori ce nu se pot împaca între ele se epuizeaza în subtilitati nesflrsite.

Ambitia gnosticilor de a uni în mod indisolubil, într-o religie filozofica, pagînismul si crestinismul, le-a adus dusmani din amîndoua taberele. într-un discurs adresat discipolilor lui, unii dintre ei sedusi de ideile Gnozei, Plotln i-a pus în garda: „Sînt inventii ale unor oameni care n-au nici o legatura cu vechea cultura elena." Si subliniaza cu indignare: „Ei admit generari si coruptii de tot felul în inteligibil; condamna universul sensibil; socotesc drept greseala unirea sufletului cu trupul; îl critica pe cel care guverneaza universul nostru."

Dar, în numele Bisericii, Tertulian îi asaza pe gnostici alaturi de Socrate, de Diogene si de alti filozofi pe care îi detesta iar Origenes, în anul 249, cînd pagînul Celsus îi confunda pe gnostici (Ophip si Cainiti) cu crestinii, protesteaza, caci nu poate fi vorba de nici un fel de comparatie: „Acestea sînt doctrine care nu apartin unor crestini ci unor oameni total straini de mantuire." El se refera, fireste, la mîntuirea prin credinta deoarece gnosticii revendicau tot timpul mîntuirea prin Gnoza. Daca ne-am îndoi vreo clipa de originalitatea gnosticismului, am gasi la adversarii lui lucrul care sa ne convinga ca e vorba de o întreprindere paradoxala si cu adevarat noua.

A evalua Gnoza este o treaba anevoioasa din pricina numarului de scoli care au practicat-o. Epiphanes, în secolul al IV-lea, a consacrat gnosticilor trei sferturi din al sau Panarion (sau „cutie cu medicamente") împotriva a optzeci de erezii, numind astfel opt grupuri acefale si studiind separat pe toti cei care, de la Basilldlenl la Heracleonitl, aveau un maestru anume. S-au propus diferite tipuri de clasificare: Jacques Matter îi repartiza geografic, distingînd „scolile din Siria, din Egipt si din Asia mica", dar au existat gnostici si în Spania (Agapetii si Pris-cillianistii), în Italia (unii Valentinieni s-au asezat la Milano), în Galia (Marcosienli au avut o biserica la Lyon). Eugene de Faye a preferat sa-i împarta în patru categorii: „gnosticii antibiblici", „Adeptii Mamei" „gnosticii licentios!" sl „gnosticii legendei", ceea ce nu are nimic exhaustiv; într-adevar unde-i pui pe Naaseeni, adoratorii sarpelui, pe Antitacti, care erau împotriva legilor omenesti din dragoste pentru legile divine, si alte grupuri? Cea mai buna ar fi o clasificare mixta, pe perioade si pe teme; nu voi da aici decît o prescurtare, fiind de la sine înteles ca în aceasta carte, în care vreau sa expun o forfota de idei, un furnicar de personalitati, ma abtin sa fac portrete concise, analize ponderate sl tranzitii rapide ca sa pot descrie într-un unic tot toate aspectele filozofiei oculte.

**************

ALEXANDRIAN, eseist, istoric de arta si romancier, a facut parte din miscarea suprarealista careia i-a consacrat doua mari lucrari devenite clasice, L'Art sur-raaliste (1969), Le Surrealisme et le reve (1974), si diferite monografii: Andra Breton par lui-meme (1971), Marcel Duchamp (1976), Georges Henein (1981) etc. Timp de mai multi ani a fost critic de arta la revista L'Oeil si la ziarul Arts si critic literar la revista L'Express.).