Interventii

Ar trebui sa fim constienti ca majoritatea lumii privesc Statele Unite ca pe un regim terorist ! (Noam Chomsky).

Chomsky a bagat în sperieti presa americana, care se chinuieste din greu sa-l evite (Cotidianul).

Interventii reprezinta o colectie de informatii socante interzise de majoritatea ziarelor americane.

Socul este dat de cruzimea interventiilor militare americane si israeliene in zona Orientului Mijlociu, carora le este dedicata majoritatea articolelor, in vreme ce oportunitatea este oferita de accelerarea pregatirilor de retragere al trupelor de ocupatie din Irak.

Recomandare Interventii, Noam Chomsky

Cotidianul: Razboiul din Irak, implicatiile atentatului de la World Trade Center, terorismul, conflictul dintre Israel si Palestina, chestiunea universalitatii drepturilor omului, dinamicile politicii din America de Sud, teoria „proiectului inteligent“ - „intelligent design“ - sunt câteva dintre temele pe care Noam Chomsky le diseca pâna în cele mai mici pliuri cu raceala unui medic, radicalismul care i-a devenit marca înregistrata si economia stilistica a celui care cunoaste în amanunt capcanele retoricii. (Cotidianul)

Tariq Ali: Daca ar trai in Italia, Germania, Franta sau Marea Britanie, Noam Chomsky ar avea in mod curent la dispozitie spatiu editorial in toate ziarele importante ale acestor tari.

Fragment: Statele Unite si Natiunile Unite, Noam Chomsky

Confruntându-se cu esecuri remarcabile în ocupatia militara a Irakului, Statele Unite au decis sa ceara Natiunilor Unite sa acopere o parte din costurile acestei operatiuni.

Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite aproba rezolutia propusa de Statele Unite si Marea Britanie (Rezolutia 1511) în unanimitate, dar nu si neechivoc. China, Franta si Rusia, membri permanenti ai Consiliului de Securitate s-au opus acestei rezolutii si nu vor oferi trupe militare sau mai multi bani, dar, împreuna cu Germania, Pakistan si numeroase alte tari, se supun în cele din urma presiunii americane doar pentru pastrarea unei unitati simbolice.

Diferente majore de opinie persista mai ales privitor la momentul în care si chiar daca aceste forte de ocupatie vor transfera puterea politica si militara irakienilor. Raspunsul ambiguu pe care l-a oferit comunitatea internationala acestei rezolutii este un raspuns pe masura arogantei cu care este tratata de Statele Unite - aceeasi aroganta cu care trateaza chiar si Organizatia Natiunilor Unite.

Razboiul condus de americani în Irak a fost declansat fara aprobare ONU. Washingtonul a actionat în conformitate cu Strategia de siguranta nationala care fusese anuntata de administratia Bush anul trecut, în septembrie (2002) si potrivit careia SUA îsi rezerva dreptul de a folosi unilateral forta pentru a contracara un potential inamic.

Atunci când Organizatia Natiunilor Unite nu functioneaza ca simplu instrument american, ea va fi invariabil ignorata de Washington. Anul trecut (2002), de exemplu, Comitetul ONU pentru Dezarmare si Securitate Internationala a adoptat doua rezolutii - una care facea apel la adoptarea unor masuri ferme care sa previna militarizarea spatiului, si alta care reafirma Protocolul încheiat la Geneva în 1925 împotriva folosirii gazelor toxice si armelor bacteriologice. Ambele rezolutii au fost adoptate în unanimitate, cu exceptia Statelor Unite si Israelului care s-au abtinut. În practica, abtinerea americana este echivalenta unui veto.

Din perioada anilor 1960, Statele Unite sunt de departe statul care a votat cel mai mult împotriva rezolutiilor Consiliului de Securitate ONU, chiar si împotriva celor care faceau apel la respectarea dreptului international. Marea Britanie se afla pe locul doi, urmata la mare distanta de Franta si Rusia. Chiar si acest clasament este denaturat de faptul ca enorma putere a Washingtonului obliga adesea la atenuarea termenilor acelor rezolutii pe care nu le agreeaza, sau chiar la evitarea în totalitate a mentionarii unor probleme cruciale.

Rutina folosirii veto-ului de catre acest campion mondial al împotrivirilor este în general ignorata sau considerata neimportanta în Statele Unite, atunci când nu este aclamata ca o luare de pozitie principiala a Washingtonului încoltit. Iar aceasta adoptare de pozitie nu este interpretata ca având un efect de erodare a legitimitatii si credibilitatii Organizatiei Natiunilor Unite, dupa cum si este de fapt. Mai degraba, ea este perceputa ca o încapatânare a restului lumii de a accepta rolul conducator al SUA - o aroganta care nu prea reuseste sa provoace admiratia lumii.

De-a lungul întregii dezbateri ONU în problema Irakului, Washingtonul a insistat asupra prerogativelor sale de a actiona unilateral. La o conferinta de presa desfasurata pe data de 6 martie (2003) de exemplu, Bush afirma ca exista "doar o singura întrebare: S-a conformat regimul irakian, total si neconditionat, solicitarii formulate în Rezolutia ONU 1441 de a se dezarma, sau nu?" Nu mai ramânea niciun dubiu ca decizia apartinea de fapt exclusiv Statelor Unite si, cu siguranta, ca nu apartinea Natiunilor Unite. Mai mult decât atât, el nu mai lasa nicio îndoiala ca raspunsul pe care l-ar fi primit putea conta în vreun fel, continuând sa afirme: "atunci când este vorba de propria noastra siguranta, chiar nu avem nevoie de permisiunea nimanui".

Din aceasta cauza, toate inspectiile Natiunilor Unite si toate dezbaterile Consiliului de Securitate au fost o farsa, si chiar respectarea totala si verificabila a tuturor termenilor acestei rezolutii nu ar fi avut vreo relevanta. Statele Unite tot ar fi instaurat regimul pe care si-l doreau, indiferent daca Saddam s-ar fi dezarmat complet; de fapt, acest lucru s-ar fi întâmplat chiar daca Saddam si familia sa ar fi parasit tara, dupa cum a declarat presedintele la întâlnirea la nivel înalt din Azore, chiar înaintea invaziei.

Atunci când armata de ocupatie nu a putut gasi arme de distrugere în masa în Irak, administratia Bush si-a schimbat pozitia de "absoluta certitudine" pe care o detinuse pâna atunci despre existenta lor, afirmând acum ca Statele Unite au dreptul sa atace orice natiune ar avea chiar si intentia de a produce astfel de arme. Coborârea pragului de recurgere la forta reprezinta cea mai semnificativa consecinta a colapsului mult trâmbitatelor motive care au stat la baza invaziei.

Astazi, elementul crucial ramâne în continuare stabilirea cui se afla la conducerea Irakului. Putini sunt cei care au încredere în Statele Unite sa instaureze un guvern caruia sa i se permita sa fie independent. Drept pentru care opinia publica mondiala se declara ferm în favoarea preluarii acestei sarcini de catre Natiunile Unite - un lucru care se reflecta si în opinia publica din Statele Unite, judecând dupa sondajul de opinie întreprins în luna aprilie (2003) de catre Program on International Policy Attitudes (PIPA) (Programul de testare a atitudinilor fata de politicile internationale) din cadrul Universitatii din Maryland.

Opinia publica irakiana este dificil de analizat, dar un sondaj de opinie recent (2003) realizat de Gallup Poll arata ca, în Bagdad, personalitatea politica cu cel mai bun rating era Chirac, cu mult peste Bush sau Blair. Presedintele francez Chirac a fost, evident, unul dintre criticii de marca ai acestei invazii.

Printre toate schimbarile de pozitie ale justificarilor si pretextelor, un principiu ramâne imuabil: Statele Unite vor trebui sa pastreze controlul efectiv asupra Irakului, sub o fatada democratica oarecare, daca acest lucru se dovedeste fezabil.

Liniile fundamentale ale gândirii americane au fost ilustrate în organigrama "Administratia civila postbelica a Irakului". În aceasta organigrama exista saisprezece casute, fiecare dintre acestea continând câte un nume tiparit în aldine si o enumerare a responsabilitatilor persoanei respective, începând cu trimisul prezidential Paul Bremer, aflat în capul listei (al carui superior direct este Pentagonul), si pâna la sfârsitul ei. sapte dintre aceste persoane sunt generali; majoritatea restului persoanelor din aceasta organigrama sunt oficiali guvernamentali. Chiar la sfârsitul ei, exista cea de-a saptesprezecea casuta, cam o treime din marimea celorlalte, fara sa contina vreun nume sau functie tiparita în aldine sau altfel, pe care scrie: "consilieri ministeriali irakieni".

Presedintele Bush a vrut sa împarta doar costurile, nu si puterea în Irakul postbelic. Washingtonul este cel care trebuie sa conduca, nu Natiunile Unite si nici poporul irakian.