Daca oamenii din secolul 19 sunt atât de straini de noi este si pentru ca au deasupra capului alt cer. Ziua, cerul lor seamana oarecum cu al nostru, e înalt, departat, si numai pasarile sau dirijabilul îi tulbura uneori transparenta. Zborul îngeresc nu mai e la moda într-o epoca în care religia se vede înlocuita de stiinta, iar zborul omenesc ramâne mai ales în imaginatia poetilor si a inginerilor, specimene de visatori înca destul de înrudite. Oricum însa, dupa aparitia dirijabilului si a balonului Léonei Daré din Cismigiu, cerul bucurestean al femeilor cu rochii lungi si al barbatilor cu palarii tari începe sa fie accesibil ziua.

Ceea ce este însa cu adevarat misterios si apartine unei alte lumi e cerul de noapte. Misterul se datoreaza în întregime Lunii. Ea a adunat toata poezia noptilor omenirii, toata recunostinta muritorilor carora le-a luminat drumurile pe pamânt si pe apa, toata admiratia lor pentru ca e zeita, pentru ca e regina, pentru ca e, mai ales, “Luna între stele”. În 1858, americanul W.C. Bond, directorul Observatorului de la Harvard, realizeaza prima fotografie a Lunii, lucru care, dintr-o data, da o lovitura artistilor: obiectul estetic se transforma în obiect stiintific. Dar fotografia lui Bond nu e cunoscuta decât într-un cerc restrâns si Luna ramâne “stapâna noptii” si interlocutoarea privilegiata a firilor melancolice. Pentru poeti Luna e tot la princesse lointaine, amorul imposibil. O iau în stapânire doar prin rime bine îngemanate, o viseaza ziua si o admira, de la distanta, noaptea, o idealizeaza, o idilizeaza, o personifica, o compara si o lauda desantat. Îti poti imagina orice despre ceea ce se întâmpla pe Luna, mai ales pe fata ei nevazuta, îti poti imagina orice despre peisajele ei mirifice, despre decorurile ei tropicale sau pastorale, îti poti închipui ca acolo este raiul, este locul unde se arata Dumnezeu. Mai mult de-atât poetii nu-si pot imagina.

*******

Mi-ar fi placut sa scriu un roman despre o calatorie in timp a unui contemporan de-al nostru care, din secolul lui, 21, aflat inca la inceput, aluneca in a doua jumatate a secolului 19.
L-as fi prezentat la plecare blazat, chiar trist, deloc potrivit pentru secolul bucuriei de a trai si, cum imi plac happy end-urile, l-as fi facut, din capitol in capitol, sa isi regaseasca optimismul intre junii lui str-stra-bunici.

Dar m-am pomenit alegand o alta cale.

Eseul aceste, aflat la mijloc intre roman si document, se uita cu jind la roman, desi se construieste din crosetarea documentelor.

Sper ca acel calator imaginar si personaj principal, care porneste prin grijile momentului spre trecut, si se intoarce acasa ceva mai inseninat, sa fie cititorul cartii despre intimitatea secolului 19

******

Autoarea volumului Intoarcere in Bucurestiul interbelic isi continua calatoria in timp. De data aceasta ea poposeste in a doua jumatate a secolului al nouasprezecelea, in Romania de dupa venirea lui Carol I, intr-o pasionanta lume aurorala. Citind cartea Ioanei Parvulescu, veti avea senzatia ca traiti acolo, in Bucurestiul in care statuia lui Mihai Viteazul abia a fost asezata în fata Universitatii, in care lumina electrica e o mare noutate, telefonul tocmai s-a inventat, iar in Cismigiu doamne in rochii lungi si barbati cu palarie tare patineaza pe lacul inghetat. Pe langa palpitul de viata cotidiana, cartea are meritul de a crea, ca un roman, cateva personaje al c?ror destin e legat intim de destinul cultural sau istoric al tarii. La fel ca paginile dedicate perioadei interbelice, noua carte a Ioanei Parvulescu lasa statuile sa coboare de pe soclu si sa redevina oameni vii, plini de calitati, nu lipsiti de defecte, pe care e foarte greu sa nu-i indragesti.