"Gratie si forta. Treya Killam Wilber: o vindecare spirituala dincolo de moarte" este cartea pe care a scris-o în urma pierderii sotiei sale, Treya. Este o poveste miscatoare ce începe cu întîlnirea aproape mistica dintre cei doi, urmata, la scurt timp, de decizia de a se casatori. La numai o saptamîna dupa nunta, fericirea le este spulberata de o cumplita veste: Treya sufera de cancer de sîn. Cartea este relatarea sincera, dureroasa si înaltatoare a celor cinci ani ce urmeaza acestui verdict: primii cinci ani de casnicie din viata cuplului, cinci ani de iubire, de lupta cu boala, de suferinta în fata fiecarui esec, si, totodata, de vindecare spirituala. Comentariile filozofului Ken Wilber, care aduc în discutie abordarile conventionale si New Age asupra bolii, sînt combinate cu largi pasaje din jurnalul Treyei.

La un moment dat, ne-am dus cu totii la bucatarie sa bem ceai. Ken si-a pus bratul în jurul meu. M-am simtit usor incomod, pentru ca abia îl cunoscusem, dar, încet, l-am cuprins si eu de mijloc. Apoi, ceva m-a facut sa-mi pun si celalalt brat în jurul lui si am închis ochii. În acel moment am simtit ceva indescriptibil. O caldura, un fel de uniune, sentimentul ca ne potriveam, ca ne contopeam, ca deveneam pur si simplu o singura fiinta. Pentru un moment, m-am lasat sa plutesc în aceasta stare, apoi am deschis ochii surprinsa. Prietena mea se uita fix la mine. M-am întrebat daca putea sa înteleaga, daca putea sa spuna ce se întîmplase.
   Ce se întîmplase? Un fel de recunoastere, o recunoastere dincolo de aceasta lume. Nu avea nimic de-a face cu cîte cuvinte schimbaseram. A fost ceva înfiorator, straniu, un sentiment pe care îl ai numai o singura data în viata. Cînd în cele din urma am plecat, la patru dimineata, Ken m-a tinut în brate înainte sa urc în masina. Mi-a spus ca este surprins, ca simte ca nu ar vrea sa-mi mai dea drumul niciodata. Era exact ce simteam si eu, ca si cînd as fi apartinut, într-un sens aproape esoteric, bratelor lui.
   În acea noapte l-am visat pe Ken. Am visat ca treceam cu masina peste podul (Golden Gate) din oras, asa cum facusem cu o noapte înainte, însa acum treceam peste un pod care nu era cu adevarat acolo. Ken ma urma într-o alta masina si aveam sa ne întîlnim într-un anumit loc. Podul ducea catre un oras magic, care semana putin cu un oras adevarat, însa avea un aer ireal ce parea inundat de semnificatii, importanta si în special de frumusete.
   Dragoste la prima atingere. Nu schimbaseram nici cinci vorbe. si cu toate astea, puteam sa spun cu certitudine, dupa felul în care se uita la capul meu ras, ca nu avea sa fie dragoste la prima vedere. Ca aproape toata lumea, am gasit-o pe Treya foarte frumoasa, cu toate ca nici macar nu o cunosteam. Dar cînd mi-am pus bratul în jurul ei, am simtit ca tot ceea ce ne separa se dizolvase; avusese loc un fel de uniune. Era ca si cum noi doi eram împreuna de o viata. Acest lucru parsa foarte real si evident, dar pur si simplu nu stiam ce sa fac cu el. Nici macar nu ne vorbiseram, astfel ca nici unul dintre noi nu stia ca acelasi lucru se întîmplase si celuilalt. Mi-aduc aminte ca ma gîndeam: "O, minunat, e patru dimineata si eu am un fel de experienta mistica ciudata chiar în bucataria unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, doar atingînd o femeie pe care nu am mai întîlnit-o pîna acum. Nu va fi usor sa explic acest lucru..."
   Nu am putut sa dorm în acea noapte; imagini cu Treya curgeau peste mine. Era într-adevar frumoasa. Dar despre ce era vorba, mai exact? Era o energie care parea ca radiaza pur si simplu din ea în toate directiile; o energie lina si linistitoare, dar extrem de puternica; o energie foarte inteligenta si plina de o frumusete exceptionala, dar, mai presus de toate, o energie vie. Aceasta femeie exprima VIAta mai mult decît orice persoana...

******

Benadryl, astfel încît panica si gîndurile sinucigase au continuat toata noaptea. si Adriamicina nici macar nu începuse sa-si faca efectele.
   "Citeste-mi exercitiul Martorului din Fara granite, vrei?", a întrebat ea pe la sase dupa-amiaza. Vorbea despre o carte pe care o scrisesem cu cîtiva ani înainte; exercitiul Martorului era un rezumat al cîtorva cai pe care cei mai mari mistici ai lumii le-au folosit pentru a trece dincolo de corpul si mintea lor si a-1 descoperi pe Martor. Aceasta versiune speciala o adaptasem din Roberto Assagioli, fondatorul psihosintezei, dar ea este, de fapt, o tehnica standard de autointerogare - întrebarea primordiala "Cine sînt eu?" - devenita celebra datorita lui Sri Ramana Maharshi.
   "Iubito, în timp ce citesc, încearca sa-ti dai seama cît mai clar de sensul fiecarei propozitii."

   "Am un corp, dar nu sînt corpul meu. Pot sa-mi vad si sa-mi simt corpul, iar ceea ce poate fi vazut si simtit nu este adevarata Entitate care Vede. Corpul meu poate fi obosit sau activ, bolnav sau sanatos, greu sau usor, nelinistit sau calm, dar nu are nimic de-a face cu sinele interior, Martorul. Am un corp, dar nu sînt corpul meu.
   Am dorinte, dar nu sînt dorintele mele. Pot sa-mi cunosc dorintele, iar ceea ce poate fi cunoscut nu este adevarata Entitate care Cunoaste. Dorintele vin si pleaca, trec prin constiinta mea, dar ele nu îmi afecteaza sinele interior, Martorul. Am dorinte, dar nu sînt dorintele mele.
   Am emotii, dar nu sînt emotiile mele. Pot sa-mi simt si sa-mi înteleg emotiile, iar ceea ce poate fi simtit si înteles nu este adevarata Entitate care Simte. Emotiile trec prin mine, dar ele nu-mi afecteaza sinele interior, Martorul. Am emotii, dar eu nu sînt emotiile mele.
   Am gînduri, dar nu sînt gîndurile mele. Pot sa-mi vad si sa-mi cunosc gîndurile, iar ceea ce poate fi cunoscut nu este adevarata Entitate care Cunoaste. Gîndurile vin si pleaca, dar ele nu-mi afecteaza sinele interior, Martorul. Am gînduri, dar nu sînt gîndurile mele."
   Apoi declara cît de convingator poti: sînt ceea ce ramîne, un centru pur al constiintei, un Martor nemiscat al tuturor acestor gînduri, emotii, sentimente, senzatii.

   "Ma ajuta cu adevarat, dar nu dureaza. Este îngrozitor. îmi vine sa ies din pielea mea. Nu ma simt bine daca stau jos, nu ma simt bine daca stau în picioare."

********

învataturi ale celorlalte mari traditii de întelepciune ale lumii, în special cu hinduismul vedanta si budismul ch'an (un zen timpuriu). în cîteva cuvinte:
   Daca Spiritul e sa aiba vreo semnificatie, el trebuie sa fie omniprezent, atotpatrunzator sau atotcuprinzator. Nu poate sa existe un loc unde nu este Spiritul, caci altfel el n-ar mai fi infinit. Prin urmare, Spiritul trebuie sa fie total prezent, chiar aici, chiar acum, în propria ta constiinta. Ceea ce înseamna ca propria ta constiinta prezenta, exact asa cum este, fara sa trebuiasca schimbata sau modificata în vreun fel, este patrunsa perfect si complet de Spirit.
   Mai mult, nu e vorba despre faptul ca Spiritul este prezent si ca trebuie sa fii iluminat pentru a-l putea vedea. Nu e vorba de faptul ca esti una cu Spiritul, dar nu stii înca. Ar însemna ca exista un loc în care Spiritul nu este. Nu, potrivit traditiei dzogchen, esti întotdeauna una cu Spiritul, si acea constiinta este deja pe deplin prezenta, chiar în momentul de fata. în fiecare moment de constientizare, te uiti direct la Spirit, cu Spiritul. Nu exista nici un loc în care Spiritul sa nu fie prezent.
   Mai departe, daca Spiritul are vreo semnificatie, atunci el trebuie sa fie etern, fara început sau sfîrsit. Daca Spiritul are un început în timp, atunci el ar fi strict temporal, n-ar mai fi atemporal si etern. în ce priveste propria ta constiinta, înseamna ca tu nu poti sa devii iluminat. Nu poti sa ajungi la iluminare. Daca ajungi la iluminare, starea ar avea un început în timp si nu ar fi o iluminare adevarata.
   Mai degraba Spiritul si iluminarea trebuie sa fie ceva de care tu esti pe deplin constient, chiar în momentul acesta. Ceva la care te uiti deja chiar în momentul de fata. în timp ce primeam învataturile, m-am gîndit la vechiul puzzle din suplimentul de duminica al ziarului, care reprezinta un peisaj a carui legenda spune: "Fetele a douazeci de oameni celebri sînt ascunse în acest peisaj. Puteti sa le identificati?" Fetele ar putea sa fie ale lui Walter Cronkite, John Kennedy, genul asta de oameni. Ideea este ca te uiti chiar la ele. Nu trebuie sa vezi ceva în plus pentru a le distinge. Ele intra deja complet în cîmpul tau vizual, numai ca nu le recunosti. Daca nu reusesti sa le descoperi, pur si simplu va veni cineva si ti le va arata cu degetul.
   La fel este si cu Spiritul sau iluminarea, m-am gîndit eu. Noi toti ne uitam deja direct la Spirit, numai ca nu-l recunoastem. Avem cu totii cunoasterea necesara, dar nu si abilitatea de a-l recunoaste. Asa se explica de ce învataturile dzogchen nu recomanda meditatia, oricît de utila este ea pentru alte scopuri. Deoarece meditatia e o încercare de a modifica cunoasterea, de a modifica perceptia constienta, ceea ce nu este necesar si nu are legatura...

******

Ken Wilber este considerat a fi una dintre cele mai stralucite minti ale filozofiei contemporane si un autor de marca în ceea ce priveste filozofia budista. Partea centrala din activitatea sa este acoperita de studiile privind terapia transpersonala, acestea beneficiind de traduceri în peste douazeci de limbi. Cartea de debut - The Spectrum of Consciousness (1977) - a marcat recunoasterea sa internationala ca autor ce îmbina armonios filozofia orientala cu cea occidentala.