Acest discurs despre limita nazuieste sa fie o constructie si, in acest sens, el este o carte de filozofie aproape in intelesul traditional al cuvintului. De aceea capitolele despre frica, nehotarire, destin, lene, ratare, prostie, putere sau iubire nu sint pagini grupate arbitrar in spatiul unor eseuri disparate, ci momentele nascute oarecum necesar in urma unei intentii de rigoare.

Ele se inscriu deci in logica unei idei care le dicteaza ritmul si continutul. Mi-am pus intrebarea, terminind-o in aceasta forma, daca este vorba de "o carte grea". Nu cred. Mai degraba este o carte ambitioasa, care indrazneste sa vorbeasca "de sus" despre noi, oamenii. Dar imi fac iluzia ca ar putea-o citi oricine.

As fi vrut sa fie o carte adevarata, pe care fiecare cititor sa o paraseasca cu senzatia ca a aflat mai mult, de aici, pe marginea acelor lucruri despre care credea ca stie tot. Cel putin, scriind-o, asa s-a intimplat cu autorul ei.
Gabriel Liiceanu