In 1942, intr-o manastire din America Latina sint scoase la lumina ramasitele lumesti ale unei adolescente, Sierva Maria de Todos Los Angeles.

Splendida ei podoaba capilara masoara douazeci si doi de metri lungime... Sa fie oare aceasta descoperire fructul imaginatiei inflacarate a autorului?

Reala sau fictiva, ea reprezinta punctul de plecare al unei inedite povesti de dragoste, desfasurate pe fundalul pitoresc si decadent al Cartagenei, la mijlocul secolului al XVIII-lea. Sierva Maria este muscata la virsta de douazeci de ani de un ciine. Banuind-o de turbare sau ca ar fi posedata de diavol, Inchizitia o trimite la o manastire, unde, alaturi de exorcistul ei, Don Cayetano Delaura, traieste o pasiune nebuna, distructiva si, prin urmare, blestemata...

Prin aceasta capodopera situata la cumpana dintre istorie si legenda, misticism si erotism, Gabriel García Márquez depaseste granitele realismului magic. Poezia si maiestria stilului sau transforma aici scena magicianului aventurier intr-un minunat iconostas baroc.

Fragment

Bernarda Cabrera, mama fetitei si sotia fara titluri a marchizului de Casalduero, luase în zorii acelei zile un purgativ puternic: sapte boabe de antimoniu într un pahar cu zahar rafinat. Fusese o metisa neîmblînzita, din asa numita aristocratie de tejghea; seducatoare, hrapareata, pusa pe chefuri si cu un nesat în pîntec gata sa sature o cazarma. Totusi, în cîtiva ani, disparuse din lume datorita abuzului de miere fermentata si pastile de cacao. Ochii de tiganca îsi stinsera vapaia, farmecul i se risipi, pierdea sînge si varsa fiere, iar trupul de sirena de odinioara deveni puhav si aramiu precum cel al unui mort de trei zile si scapa niste vînturi asurzitoare si pestilentiale ce speriau dulaii.
Abia daca mai iesea din alcov si chiar si atunci umbla în pielea goala sau cu o pelerina de serj fara nimic pe dedesubt, care o facea sa para mai despuiata decît daca nu s ar fi îmbracat.
Avusese sapte scaune pîna cînd se întorsese servitoarea care o însotise pe Sierva María si care nu i vorbi despre muscatura cîinelui. În schimb, îi comenta scandalul din port iscat de vinderea sclavei.
— Daca i asa de frumoasa cum se spune, poate fi abisiniana, zise Bernarda.
Însa chiar de ar fi fost regina din Saba, nu i se parea cu putinta ca s o cumpere cineva platind greutatea ei în aur.
— Or fi vrut sa spuna în pesos de aur, zise.
— Nu, o lamuri, atît aur cît cîntareste negresa.
— O sclava înalta de sapte palme nu cîntareste mai putin de o suta douazeci de livre, spuse Bernarda. si nu exista femeie, nici neagra, nici alba, care sa valoreze o suta douazeci de livre de aur, poate numai daca scoate diamante pe fund.
Nimeni nu fusese mai priceput decît ea la negotul cu sclavi si stia ca, daca guvernatorul cumparase abisiniana, n avea sa fie pentru ceva atît de sublim cum ar fi sa i serveasca la bucatarie. Atunci auzi primele flajolete si petardele de sarbatoare, si imediat harmalaia dulailor din custi. Iesi în livada de portocali sa vada ce se întîmpla.
Don Ygnacio de Alfaro y Duenas, al doilea marchiz de Casalduero si senior de Daríen, auzise si el muzica din hamacul unde îsi facea siesta, atîrnat între doi portocali. Era un barbat lugubru, cu o expresie amara si de o paliditate de crin din pricina sîngerarii provocate de lilieci în timpul somnului. Era îmbracat într o chilaba de beduin cu care umbla prin casa si avea o scufie de Toledo ce i sporea aerul descumpanit. Vazîndu si sotia cum a adus o Domnul pe lume, se repezi s o întrebe:
— Ce muzica i asta?
— Nu stiu, raspunse ea. În cîte sîntem astazi?
Marchizul nu stia. Trebuie sa fi fost cu adevarat foarte nelinistit ca sa i adreseze o întrebare sotiei, iar ea trebuie sa se fi simtit tare usurata cu fierea ca sa i raspunda fara urma de sarcasm. Se asezase în hamac, intrigat, cînd se auzira iar petardele.
— Sfinte Dumnezeule! exclama. În cîte sîntem azi?
Casa se învecina cu ospiciul de femei Divina Pastora. Îmboldite de muzica si artificii, locatarele iesisera pe terasa ce dadea spre livada de portocali si întîmpinau bucuroase fiecare explozie, ovationînd. Marchizul le întreba în gura mare unde era sarbatoarea si ele îi risipira toate îndoielile. Era 7 decembrie, ziua de San Ambrosio, Episcop, iar muzica si petardele rasunau din curtea sclavilor în cinstea Siervei María. Marchizul se batu cu palma peste frunte.
— Bineînteles, zise. Cîti împlineste?
— Doisprezece, raspunse Bernarda.
— Abia doisprezece? întreba el, lungit din nou în hamac. Ce viata lenta!
Casa fusese fala orasului pîna la începutul secolului. Acum era naruita si sumbra si se parea ca lumea de acolo era pe picior de mutare datorita marilor spatii pustii si nenumaratelor lucruri nelalocul lor. În saloane ramasesera înca pardoseala ca o tabla de sah si cîteva candelabre cu zdrente de pînze de paianjen. Încaperile ce se pastrau vii erau racoroase pe orice vreme din cauza grosimii zidurilor de piatra si a anilor îndelungati de izolare, dar mai ales a brizei din decembrie ce se strecura suierînd prin crapaturi. Totul era saturat de nepasarea opresiva a delasarii si întunericului. Din fumurile senioriale ale primului marchiz nu ramasesera decît cei cinci copoi de prada ce pazeau noptile.
Zgomotoasa curte a sclavilor, unde se sarbatorea ziua de nastere a Siervei María, fusese o cetate diferita înlauntrul cetatii pe vremea primului marchiz. Continua sa fie la fel si în timpul mostenitorului, atîta cît tinu traficul veros de sclavi si de faina pe care Bernarda îl conducea cu pricepere de la fabrica de trestie de zahar din Mahates. Acum, toata splendoarea apartinea trecutului. Bernarda era secatuita de viciul sau nesatios, iar curtea, redusa la doua colibe de lemn cu acoperis de frunze de palmier, unde se mistuira cele de pe urma pîlpîiri ale grandorii.

 

Un veac de singuratate
A trai pentru a-ti povesti viata
Dragostea in vremea holerei
Povestea tirfelor mele triste
Toamna patriarhului
Despre dragoste si alti demoni
Ceas rau
Cronica unei morti anuntate
Vijelia