Multi dintre cei care se aflau in port stiau ca Santiago Nassar urma sa fie omorat. Don Lazaro Aponte, colonel de la academia militara, acum in rezerva, si primar de unsprezece ani, ii adresa un salut cu degetele. "Aveam motivele mele bine intemeiate sa cred ca nu mai era nici o primejdie pentru el." imi zise. Nici parintele Carmen Amador nu se nelinisti: "Cand l-am vazut teafar, am crezut ca totul fusese o minciuna" imi zise.
Nimeni nici macar nu se intreba daca Santiago Nassar fusese prevenit, pentru ca tuturor li se paru imposibil sa nu fie.

****

Publicarea in 1981 a romanului Cronica unei morti anuntate a starnit entuziasmul unanim al criticii si cititorilor. Márquez isi dovedeste, inca o data, in aceasta opera de mica intindere, extraordinarele-i daruri de povestitor construind un roman perfect, pe temeiul unui fapt simplu: o crima anuntata, pe care nimeni nu se straduieste s-o opreasca.

Fragmente Cronica unei morti anuntate

In ziua în care avea sa fie omorît, Santiago Nasar se scula în zori la cinci si jumatate, pentru a astepta vaporul cu care sosea episcopul. Visase ca strabatea o padure de ficusi uriasi unde se cernea o burnita fina si, pret de o clipa, a fost fericit în vis, dar desteptîndu-se se simti stropit de gainat din cap pîna în picioare, „întotdeauna visa copaci", îmi spuse Placida Linero, maica-sa, evocînd, douazeci si sapte de ani mai tîrziu, amanuntele acelei zile nefericite de luni.

„Cu o saptâmîna înainte visase ca era singur într-un avion de staniol care zbura fara sâ se izbeasca printre migdali", îmi spuse. Avea o faima temeinic cîstigata de talmacitoare fara gres a viselor altora, daca îi erau povestite pe inima goala, însa nu deslusise nici un semn râu în cele doua vise ale fiului ei, si nici în celelalte, tot cu copaci, pe care el i le povestise în diminetile de dinaintea mortii.

******

Ultima imagine pe care maica-sa o pastra despre el a fost trecerea-i grabita prin dormitor. O trezise cînd se straduia sa gaseasca pe dibuite o aspirina în dulapiorul cu medicamente din baie, si ea a aprins lumina si l-a vazut ivindu-se în prag cu paharul de apa în mîna, cum avea sa si-l aminteasca pentru totdeauna. Santiago Nasar i-a povestit atunci visul, dar ea n-a luat aminte la copaci.

Toate visele cu pasari înseamna sanatate de fier, zise. Il vazuse din acelasi hamac si din aceeasi pozitie în care am gasit-o eu, vlaguita în ultimele tresariri ale batrî- netii, cînd m-am întors în satul acela uitat, încercînd sa recompun din atîtea cioburi împrastiate oglinda sparta a memoriei. Abia daca mai deslusea formele în plina lumina si avea frunze tamaduitoare la tîmple împotriva durerii de cap eterne pe care i-o lasase fiul ei trecînd ultima oara prin dormitor.

Statea pe o parte, tinîndu-se de sforile de la capul hamacului pentru a încerca sa se ridice, si în penumbra staruia mirosul de cristelnita, acelasi care ma descumpanise si în dimineata crimei. Abia am aparut în pragul usii ca m-a si confundat cu amintirea lui Santiago Nasar. „Statea acolo", îmi zise. „Avea costumul de in alb spalat doar cu apa, pentru ca avea pielea atît de gingasa ca nu suporta fosnetul apretului." A ramas un lung rastimp în hamac, mestecînd seminte de cardamon, pîna cînd i s-a destramat iluzia ca i se întorsese feciorul. Atunci suspina: „A fost barbatul vietii mele."

Eu l-am vazut în memoria ei. împlinise douazeci si unu de ani în ultima saptamîna a lui ianuarie, era zvelt si palid si avea pleoapele arabe si parul cîrliontat al parintelui sau. Era unicul copil al unei perechi casatorite de convenienta, care n-a cunoscut nici o clipa de fericire, însa el parea fericit cu tatal lui pînâ acesta a murit subit, cu trei ani mai înainte, si a continuat sa para la fel cu mama-i singuratica, pîna în lunea mortii lui. De la ea a mostenit instinctul. De la tatal lui deprinsese din frageda vîrsta mînuirea armelor de foc, dra- gostea pentru cai si dresarea soimilor de

******

In ziua în care avea sa fie omorît, maica-sa crezu ca el încurcase data, vâzîndu-l îmbracat în alb. „I-am adus aminte ca era luni", mi-a spus ea. însa el o lamuri ca se îmbracase în haine de sarbatoare pentru cazul în care ar avea prilejul sâ-i sarute inelul episcopului. Ea nu paru interesata defel.

- Nici macar n-o sa coboare de pe vapor, îi zise. O sa schiteze o binecuvîntare de obligatie, ca întotdeauna, si o sa plece cum a venit. Uraste satul asta. Santiago Nasar stia ca era adevarat, dar fastul bisericesc exercita asupra-i o fascinatie irezistibila.

„E ca la cinema", îmi spusese odata, în schimb, tot ce o interesa pe maica-sa în legatura cu sosirea episcopului era ca pe feciorul ei sa nu-l ude ploaia, caci îl auzise stranutînd în timp ce dormea, îl sfatui sâ-si ia o umbrela, dar el îi facu un semn de ramas bun cu mîna si iesi din camera. A fost ultima oara cînd l-a vazut. Victoria Guzmân, bucatareasa, era convinsa ca nu plouase deloc în ziua aceea, si nici în toata luna februarie.

„Dimpotriva", îmi spuse cînd m-am dus s-o vad, cu putin timp înainte de moartea ei. „Soarele începea sa dogoreasca mai devreme decît în august." Statea si spinteca trei iepuri pentru masa de prînz, înconjurata de cîinii care gîfîiau întruna, cînd Santiago Nasar intra în bucatarie, „întotdeauna se destepta tras la fata, ca dupa o noapte proasta", îsi amintea fara urma de afectiune Victoria Guzmân.

Divina Fior, fata ei, care tocmai începea sa înfloreasca, îi servi lui Santiago Nasar o ceasca mare de cafea fara zahar cu o picatura de rachiu de trestie, ca în fiecare luni, spre a-l ajuta sa-si vina în fire dupa corvoada de peste noapte. Bucataria imensa, cu sopotul focului si gainile adormite pe stinghii, avea un aer tainic.

Santiago Nasar mai mesteca o aspirina si se aseza sa bea cu sorbituri domoale ceasca de cafea, gîndindu-se alene, fara a-si lua ochii de la cele doua femei care scoteau maruntaiele iepurilor. In ciuda vîrstei, Victoria Guzmân arata neschimbata. Fata, înca putin cam salbatica, parea sufocata de navala simturilor ce i se trezeau.

Santiago Nasar o prinse de încheietura mîinii cînd ea dadu sa-i ia ceasca goala.

- Ti-a cam venit vremea sa fii îmblînzita, îi zise. Victoria Guzmân îi arata cutitul însîngerat.

- Dâ-i drumul, albule, îi porunci grav. Cît traiesc eu, n-ai sa te atingi de ea. Fusese sedusa de Ibrahim Nasar în floarea adolescentei. Facuse dragoste cu ea pe furis ani în sir, prin grajdurile fermei, si o luase acasa ca slujnica atunci cînd patima i se stinse.

Divina Fior, care era fiica unui sot mai recent, se stia harazita patului tainic al lui Santiago Nasar, si gîndul acesta îi stîrnea o neliniste prematura.

„Nu s-a mai nascut barbat ca el", îmi spuse, acum grasa si ofilita, înconjurata de copiii din alte legaturi de dragoste. „Era leit tatal sau", îi raspunse Victoria Guzman. „Un nemernic", însa nu si-a putut înfrîna o tresarire de spaima amintindu-si oroarea lui Santiago Nasar cînd ea smulsese cu putere maruntaiele unui iepure si aruncase la cîini matele aburinde.

- Nu fi barbara, îi zise el. închipuieste-ti ca ar fi o fiinta omeneasca. Victoria Guzmân avu nevoie de aproape douazeci de ani ca sa înteleaga de ce un barbat deprins sa omoare animale neajutorate a simtit pe neasteptate asemenea oroare.

„Sfinte Dumnezeule, a exclamat înspaimîntata, deci toata povestea aceea a fost o prevestire!" Totusi, adunase în ea atîta furie pîna în dimineata crimei, încît continua sa îndoape cîinii cu matele de la ceilalti iepuri, numai pentru a-i strica lui Santiago Nasar gustarea.

Asa stateau lucrurile cînd întregul sat se trezi la urletul cutremurator al vaporului cu care sosea episcopul.