Premiile Barry si Anthony

Inceputul: „Am fost arestat in restaurantul lui Eno. La ora douasprezece. Mancam oua si beam cafea. Un mic-dejun intirziat, nu un pranz. Eram ud si obosit dupa un drum lung pe jos...“

Margrave. Un punct neinsemnat pe harta statului Georgia. Un orasel unic in felul lui: este perfect, chiar inspaimantator de perfect. Cand Jack Reacher se opreste acolo, vrea doar sa manance si sa bea o cafea. Dupa o jumatate de ora va fi arestat si acuzat de crima. Asa incepe cosmarul. Apoi Reacher este eliberat si secretele ascunse sub fatada bine intretinuta explodeaza. Margrave, desavarsitul Margrave, se transforma intr-o capcana

„Literatura de suspans nu poate fi mai buna de-atat.“
LIBRARY JOURNAL

„Jack Reacher este un personaj-locomotiva si centrul de greutate al uneia dintre cele mai reusite serii de thriller din ultimii ani.“
PUBLISHERS WEEKLY

„Jack Reacher este insotitorul pe care o femeie viseaza sa-l aiba alaturi de ea intr-o calatorie primejdioasa.“
BROADWAY HAM & HIGH

„Lee Child stie sa scrie. Capcana Margrave a castigat premiile Anthony si Barry pentru roman de debut. Nimic surprinzator. Child îl însfaca pe cititor de la prima pagina si nu-l mai lasa pana la ultima. Literatura de puls accelerat“
THE ARIZONA DAILY STAR

„Reacher are o uimitoare putere de deductie, o constiinta solida si, din cand in cand, un puseu de tandrete. Este un amestec de trasaturi poate fantezist, dar unul care te cucereste imediat.“
NEW YORK TIMES

Fragment din cartea Capcana Margrave

 „Am fost trezit de luminile puternice care se aprindeau. Inchisoarea nu avea ferestre. Ziua si noaptea erau create cu ajutorul electricitatii. La ora sapte, cladirea era dintr-odata inundata de lumina. Fara zori de zi sau asfintituri blande. Doar intrerupatoarele care erau actionate la aceeasi ora.
Lumina stralucitoare nu avantaja deloc celula. Peretele din fata era din zabrele. Jumatate din el se deschidea in afara, pe balamale, formand o usa. Cele doua paturi suprapuse ocupau cam jumatate din latimea si cea mai mare parte din lungimea incaperii. Pe peretele din spate erau o chiuveta si o toaleta din otel. Peretii erau din zidarie. Partial beton turnat, partial caramizi vechi, totul acoperit din belsug cu mortar zugravit. Deasupra era un tavan din beton. Celula nu-ti dadea senzatia de incapere marginita de pereti, podea si tavan. Era mai curand un bloc solid de zidarie in care fusese sapat cu zgarcenie un spatiu locativ minuscul.
Afara, murmurul neobosit al noptii era inlocuit de zarva de peste zi. Totul era metal, caramida, beton. Zgomotele erau amplificate si reverberate in jur. Se auzea ca naiba. Printre gratii nu puteam sa vad nimic. Vizavi de celula noastra era un perete gol. Stand lungit in pat, nu aveam unghiul potrivit ca sa vad de-a lungul culoarului de celule. Am dat patura la o parte si mi-am gasit pantofii. Mi i-am pus si mi-am legat sireturile. M-am culcat la loc. Hubble statea in capul oaselor pe patul de jos. Tenisii lui bej erau plantati pe podeaua din beton. M-am intrebat daca statuse asa toata noaptea sau daca dormise vreun pic.
Urmatoarea persoana pe care am vazut-o era un om care facea curatenie. A aparut in campul meu vizual, dincolo de gratii. Era un individ foarte batran, cu o matura. Un negru cu o claie de par alb ca zapada. Cocarjat de ani. Fragil ca o pasare batrana. Uniforma portocalie de detinut aproape ca se albise. Cred ca avea vreo optzeci de ani. Trebuie sa fi fost acolo de saizeci. Poate ca furase o gaina in timpul Marii Crize si inca-si mai platea datoria fata de societate.
Isi misca matura la intamplare pe coridor. Spinarea incovoiata il forta sa-si tina fata paralel cu podeaua. Isi intorcea fata ca un inotator ca sa vada intr-o parte si in alta. Cand ne-a zarit pe mine si pe Hubble, s-a oprit. S-a sprijinit in coada maturii si a clatinat din cap. A scos un fel de chicotit meditativ. A clatinat iarasi din cap, continuand sa chicoteasca. Un chicotit apreciativ, incantat. Ca si cum in sfarsit, dupa toti anii astia, i se oferise privilegiul sa vada o chestie fabuloasa. De exemplu un inorog sau o sirena. Tot incerca sa vorbeasca, ridicandu-si mana, de parca ceea ce voia sa spuna avea nevoie de o subliniere. Dar, de fiecare data, il podidea chicotitul si trebuia sa apuce coada maturii. Nu l-am zorit. Puteam sa astept. Aveam la dispozitie tot weekendul. Iar el, tot restul vietii.“