[...] Amintirile nu au fost destinate publicarii. Ele “nu sunt asternute pe hârtie decât pentru mine”, spunea Tocqueville, care îsi descria apoi scrierea ca pe “o oglinda în care ma voi uita cu placere la contemporanii mei si la mine… Nici macar cei mai buni prieteni ai mei nu vor sti de ea, pentru ca vreau sa-mi pastrez libertatea de a-i zugravi, si pe ei, si pe mine, fara a flata pe cineva”.

[...] portretele impresioneaza pentru ca personajele sunt creionate cu siguranta de sine a unui mare scriitor, asa cum se întâmpla în cazul lui Lamennais, om al contrastelor stridente: “Desi purta ciorapi albi, vesta galbena, cravata pestrita si redingota verde, Lamennais ramasese preot prin firea sa si chiar prin înfatisarea sa. El înainta cu pasi mici, grabiti si discreti, fara a întoarce capul si fara a privi pe cineva, si se strecura astfel în multime cu un aer neîndemânatic si modest, ca si cum ar fi iesit dintr-o sacristie, si cu un orgoliu atât de mare ca ai fi zis ca îi calca în picioare pe regi si îi tine piept lui Dumnezeu.” Tocqueville era, se vede cu usurinta, necrutator.
Cristian Preda