De secole s-a spus că a încredinta unei femei orice responsabilitate de conducere ar fi un lucru împotriva firii, o insultă la adresa lui Dumnezeu, o încălcare a ordinii si a oricărui principiu de justitie. si totusi, mai ales în anumite locuri si timpuri ale istoriei si într-un mod particular în Franta vechiului regim, acea putere femeile si-au arogat-o încălcând de fapt legile si obiceiurile; cea dintâi dintre toate este Caterina de Medici, care pentru 30 de ani a reusit să mentină intactă autoritatea regală.
Dar, alături de regine si adesea concomitent si în antgonism cu ele, alte femei (asa-zisele regine ale inimii) au avut asupra echilibrului politic intern si extern la monarhiei franceze în secolele care preced Revolutia, o formidabilă, desi discretă, influentă. Atotputernicele amante regale care, ca să se strecoare în angrenajele puterii masculine fără să fie zdrobite, au trebuit să învete să-si pună la încercare viclenia, să creeze aliante, să distribuie favoruri, să corupă, să pedepsească si să iasă din scenă la momentul potrivit.
Despre unele dintre aceste femei, amante sau regine, de la Ana de Austria la Maria Antoaneta, de la Gabrielle d’Estrées la Madame du Barry, care din presupusa lor slăbiciune au făcut un instrument de dominare, ne povesteste acum Benedetta Craveri in Amante si regine, o lucrare care reuneste o solidă competentă cu o rară capacitate de a povesti.
„…ar trebui să fie tinute departe de orice magistratură, de locurile de comandă, de judecăti, de adunările publice si de consilii, ca să se ocupe doar de treburile lor femeiesti si domestice.“
Jean Bodin, 1586
„Fericit esti tu, Cititorule, dacă nu apartii acelui sex lipsit de libertate si de acces la toate bunurile, ca si, de asemenea, la aproape toate virtutile. Nici n-ar putea fi altfel, din moment ce i se neagă participarea la îndatoriri, la misiuni si la functii publice, adică la putere, fiindcă doar prin exercitarea cu moderatie a acesteia din urmă se nasc în cea mai mare parte a lor, virtutile. Un sex căruia îi rămân ca unică fericire, ca unică si suverană virtute, ignoranta, servitutea si facultatea de a mima prostia, dacă acest joc îi face plăcere.“
Marie de Gourney |
