O clasificare a celor mai influenti evrei din toate timpurile... Oameni care au schimbat modul in care traim si gandim ....
Desigur si alte popoare si-au adaugat propriile comori la zestrea umanitatii: guvernarea babiloniana, inventivitatea chinezeasca, arhitectura egipteana, filosofia, literatura si democratia greceasca, misicismul hindus, imperialismul roman - toate au fost contributii majore la mersul inainte al istoriei.
Evreii si-au exercitat influenta de-a lungul istoriei în domenii extrem de diverse, cum ar fi religia, comertul, muzica, dreptul, sportul, diplomatia, filosofia, literatura, artele plastice si divertismentul.
Autorul – cunoscutul compozitor, dirijor si istoric al poporului evreu, Michael Shapiro – a alcatuit o selectie a celor mai influenti 100 de evrei din perioada biblica, antica, medievala si moderna, ordonându-i în functie de importanta lor pentru istoria lumii.
Avraam este parintele celor mai importante religii ale omenirii. Karl Marx a creat comunismul. Isus este venerat de si mai multi oameni, dar cine a fost o persoana mai influenta: Maria, femeia care i-a dat nastere sau Saul din Tars (Apostolul Pavel) omul care a raspandit evanghelia ? Cu teoriile sale, Albert Einstein a descompus atomul si a schimbat fata planetei. Explorand psihicul uman, Sigmund Freud a modificat pentru todeauna felul in care ne percepem pe noi insine. Dar cine se situeaza in fruntea tuturor ? Moise, cel mai exemplar dintre profestii, cel care a avut curajul si intelepciunea de a-i scapa pe evrei din Egipt.
Constituind o lectura extrem de captivanta, cartea de fata este totodata povestea panoramica a unui popor mândru, de nestapânit, care a dat omenirii personalitati de vârf în cele mai variate domenii, incluzând muzicieni si compozitori precum Gustav Mahler, Felix Mendelssohn, Stephen Sondheim, George Gershwin; scriitori si gânditori precum Marcel Proust, Gertrude Stein, Martin Buber si Maimonide; pionieri ai divertismentului precum Louis B. Mayer, David Sarnoff si Steven Spielberg; diplomati, oameni de stat si razboinici precum regele David, David Ben-Gurion, Benjamin Disraeli si Henry Kissinger.
Henry Kissinger (fragment).
Subiectul tezei de doctorat a lui Kissinger a fost – lucru care nu este de mirare – printul Metternich si instaurarea pacii dupa razboaiele napoleoniene. Dupa parerea doctorului Kissinger, problemele pacii de dupa Waterloo sunt asemanatoare cu cele ale epocii „ Razboiului Rece”. În timp ce toata lumea se ocupa de interzicerea experimentelor nucleare, el reflecta la „ politica reala” a lui Metternich si a marchizului Castelreagh în 1812-1822. Pentru profesorul de la Harvard a fost o revelatie faptul ca Metternich vedea diplomatia ca avându-si radacinile în mediocritate. Kissinger a fost entuziasmat de cancelarul „de fier” al Prusiei, Bismarck, care, unindu-si tara si facând din ea o putere mondiala, a reusit sa-i umileasca pe francezi. Kissinger a fost un adept al opiniei lui Bismarck, potrivit careia politica externa nu trebuie sa se bazeze pe afecte, ci pe putere militara, economica si politica.
Pâna la a fi numit, în 1968, consilier al presedintelui Richard Nixon pe probleme de securitate nationala, Kissinger si-a consolidat pozitia la Harvard conducând Programul de cercetari pentru aparare la Centrul de relatii internationale ( unde a elaborat teoriile academice ale controlului înarmarilor) si scriind o lucrare, devenita best-seller, despre folosirea tactica a armei nucleare ( care a si atras atentia lui Nixon asupra lui). A lucrat în cadrul Consiliului pentru relatii internationale ( unde a avansat ideea razboaielor nucleare restrânse – asa-numita teorie a reactiei flexibile – si a intimidarii progresive) si în calitate de consultant special al vesnicului candidat la presedintie, guvernatorul New York-ului, Nelson Rockefeller ( caruia i-a sugerat o politica noua, deschisa fata de China, privita pe atunci cu ura).
Henry Cabbot Lodge i l-a recomandat lui Nixon, care îi citise deja cartile si articolele. Nixon si Kissinger, doi oameni extrem de emotivi si timizi, au condus de la Casa Alba, timp de cinci ani zbuciumati, politica externa a Statelor Unite, ignorând departamentul de stat. Amândoi simteau clar ca nu se bucura de sprijinul pe care si-l gasise politica de razboi a lui Lyndon Johnson în rândul poporului american. Cât timp au fost în functie, adoptarea deciziilor de politica externa a fost ascunsa opiniei publice, ei preferând deseori sa se bazeze pe minciuna si obstructie. Amândoi simteau ca razboiul din Vietnam nu putea fi câstigat, dar ca prezenta americana în regiune era menita sa asigure o pace onorabila. Mai important era altceva: pacea „onorabila” ( cuvinte goale pentru milioanele de cambodgieni si vietnamezi care continuau sa vada moartea cu ochii) ar fi dovedit ca America, oricum s-ar prezenta, reprezinta un aparator de nadejde al libertatii si inspira încredere.
O mare influenta asupra politicii externe americane a avut-o urmatoarea opinie a lui Kissinger ( formulata pentru prima data clar în timpul conflictului din Vietnam): înainte de a implica tara într-o mare operatiune de politica externa, trebuie calculate consecintele pe termen lung si trebuie asigurata sustinerea unui numar cât mai mare de cetateni. Kissinger simtise ca marea tragedie a administratiei Johnson a constat în faptul ca nu reusise sa-si stabileasca asemenea obiective pe termen lung.
Politica de forta, dar si de încredere, dusa de Nixon si Kisssinger, s-a dovedit eficienta pentru normalizarea relatiilor cu China. Vizita istorica a lui Nixon în Republica Populara Chineza a constituit, probabil, pasul cel mai important si mai întelept al politicii externe americane de la adoptarea planului Marshall de catre administratia Truman. Dar realismul imperturbabil al viziunii lui Kissinger a dus la o diplomatie bazata pe forta, lipsita de idealismul american si de morala. Kissinger a vazut relatiile internationale numai prin prisma consecintelor lor asupra echilibrului de forte si de influenta, nu ca pe un vector al binelui sau al valorilor americane.
Personalitatea si conceptiile sale au stat la baza unui stil cu totul aparte de a negocia, care avea sa fie numit „diplomatie cu dus si-ntors”. Paranoia sa si teama de opinia publica americana au dus la bombardarea secreta a Cambodgiei timp de paisprezece luni, la cruntul bombardament de Craciun asupra Hanoiului si la crearea „unitatii sanitare” pentru a pune capat scurgerilor de informatii din departamentul de stat. Faptul ca si-a renegat nationalitatea evreiasca ( Nixon nu uita niciodata religia lui Kissinger si îi spunea – dupa cum au aratat întregistrarile, facute publice, de la Casa Alba – „ ovreiasul meu”) l-a determinat, poate, sa întârzie acordarea de ajutor Israelului în timpul razboiului de Yom Kippur. Nixon însa, speriat de podul aerian dintre Uniunea Sovietica si Siria, a dispus sa li se livreze de urgenta tehnica militara israelienilor.
Kissinger va recunoaste si alte succese importante ale lui Nixon, legate de primele tratative pentru limitarea înarmarilor strategice si de semnarea acordului de pace cu Vietnamul de Nord ( desi razboiul se va prelungi pâna la retragerea trupelor americane, în 1975, în ciuda numirii lui Kissinger – primul evreu care a ocupat acest post – ca secretar de stat si a faptului ca i s-a decernat premiul Nobel pentru pace). Cu toate acestea, mostenirea lor continua sa stârneasca neliniste. Mai tot ce au facut le reflecta caracterul. În ciuda faptului ca au fost straluciti ca strategi si tacticieni, nici unul, nici altul nu au sprijinit miscarea pentru drepturile omului, bazata pe valori democratice nelimitate, pe care aceste personalitati autoritare nu le puteau întelege. Aproape pe întreaga durata a primului sau mandat pe lânga presedintele Nixon, omul ascuns care era Kissinger a refuzat sa acorde conferinte de presa, de teama ca ziaristii ar fi putut sa râda de pronuntatul sau accent german si sa-l numeasca „doctor Strangelove”.
Scapat din mediul persecutiilor naziste, Kissinger a nazuit spre ordine, dar, deseori, cu pretul valorilor si al moralei americane. Razboiul secret, urmat de interventia în Cambodgia, a extins conflictul din Vietnam si a dus la un vid de putere pe care ucigasii ce si-au spus „khmeri rosii” l-au umplut cu sânge si lagare ale mortii.
Kissinger a dat dovada mult prea des de neîntelegere a importantei tendintelor politice si a particularitatilor etnice locale, sustinându-l, de pilda, în încercarea de a apara interesele Statelor Unite, pe sahul Iranului si ignorând miscarea de tot mai mare amploare a fundamentalistilor condusi de ayatolahul Khomeini.
Kissinger a fost primul formator al diplomatiei americane oficiale în stil european. Realismul sau prea rece a contribuit la extinderea opiniei ca forta politicii externe a Statelor Unite are limitele sale. Destinderea în relatiile cu Uniunea Sovietica a însemnat cel mai adesea o colaborare bazata în principal pe strategia retinerii si a intimidarii. Dar pozitia clara a lui Kissinger, exprimata prin conceptia echilibrului de forte, chiar daca este straina unei democratii deschise, îsi mentine, chit ca este controversata, influenta.
Subiectul tezei de doctorat a lui Kissinger a fost – lucru care nu este de mirare – printul Metternich si instaurarea pacii dupa razboaiele napoleoniene. Dupa parerea doctorului Kissinger, problemele pacii de dupa Waterloo sunt asemanatoare cu cele ale epocii „ Razboiului Rece”. În timp ce toata lumea se ocupa de interzicerea experimentelor nucleare, el reflecta la „ politica reala” a lui Metternich si a marchizului Castelreagh în 1812-1822. Pentru profesorul de la Harvard a fost o revelatie faptul ca Metternich vedea diplomatia ca avându-si radacinile în mediocritate. Kissinger a fost entuziasmat de cancelarul „de fier” al Prusiei, Bismarck, care, unindu-si tara si facând din ea o putere mondiala, a reusit sa-i umileasca pe francezi. Kissinger a fost un adept al opiniei lui Bismarck, potrivit careia politica externa nu trebuie sa se bazeze pe afecte, ci pe putere militara, economica si politica.
Pâna la a fi numit, în 1968, consilier al presedintelui Richard Nixon pe probleme de securitate nationala, Kissinger si-a consolidat pozitia la Harvard conducând Programul de cercetari pentru aparare la Centrul de relatii internationale ( unde a elaborat teoriile academice ale controlului înarmarilor) si scriind o lucrare, devenita best-seller, despre folosirea tactica a armei nucleare ( care a si atras atentia lui Nixon asupra lui). A lucrat în cadrul Consiliului pentru relatii internationale ( unde a avansat ideea razboaielor nucleare restrânse – asa-numita teorie a reactiei flexibile – si a intimidarii progresive) si în calitate de consultant special al vesnicului candidat la presedintie, guvernatorul New York-ului, Nelson Rockefeller ( caruia i-a sugerat o politica noua, deschisa fata de China, privita pe atunci cu ura).
Henry Cabbot Lodge i l-a recomandat lui Nixon, care îi citise deja cartile si articolele. Nixon si Kissinger, doi oameni extrem de emotivi si timizi, au condus de la Casa Alba, timp de cinci ani zbuciumati, politica externa a Statelor Unite, ignorând departamentul de stat. Amândoi simteau clar ca nu se bucura de sprijinul pe care si-l gasise politica de razboi a lui Lyndon Johnson în rândul poporului american. Cât timp au fost în functie, adoptarea deciziilor de politica externa a fost ascunsa opiniei publice, ei preferând deseori sa se bazeze pe minciuna si obstructie. Amândoi simteau ca razboiul din Vietnam nu putea fi câstigat, dar ca prezenta americana în regiune era menita sa asigure o pace onorabila. Mai important era altceva: pacea „onorabila” ( cuvinte goale pentru milioanele de cambodgieni si vietnamezi care continuau sa vada moartea cu ochii) ar fi dovedit ca America, oricum s-ar prezenta, reprezinta un aparator de nadejde al libertatii si inspira încredere.
O mare influenta asupra politicii externe americane a avut-o urmatoarea opinie a lui Kissinger ( formulata pentru prima data clar în timpul conflictului din Vietnam): înainte de a implica tara într-o mare operatiune de politica externa, trebuie calculate consecintele pe termen lung si trebuie asigurata sustinerea unui numar cât mai mare de cetateni. Kissinger simtise ca marea tragedie a administratiei Johnson a constat în faptul ca nu reusise sa-si stabileasca asemenea obiective pe termen lung.
Politica de forta, dar si de încredere, dusa de Nixon si Kisssinger, s-a dovedit eficienta pentru normalizarea relatiilor cu China. Vizita istorica a lui Nixon în Republica Populara Chineza a constituit, probabil, pasul cel mai important si mai întelept al politicii externe americane de la adoptarea planului Marshall de catre administratia Truman. Dar realismul imperturbabil al viziunii lui Kissinger a dus la o diplomatie bazata pe forta, lipsita de idealismul american si de morala. Kissinger a vazut relatiile internationale numai prin prisma consecintelor lor asupra echilibrului de forte si de influenta, nu ca pe un vector al binelui sau al valorilor americane.
Personalitatea si conceptiile sale au stat la baza unui stil cu totul aparte de a negocia, care avea sa fie numit „diplomatie cu dus si-ntors”. Paranoia sa si teama de opinia publica americana au dus la bombardarea secreta a Cambodgiei timp de paisprezece luni, la cruntul bombardament de Craciun asupra Hanoiului si la crearea „unitatii sanitare” pentru a pune capat scurgerilor de informatii din departamentul de stat. Faptul ca si-a renegat nationalitatea evreiasca ( Nixon nu uita niciodata religia lui Kissinger si îi spunea – dupa cum au aratat întregistrarile, facute publice, de la Casa Alba – „ ovreiasul meu”) l-a determinat, poate, sa întârzie acordarea de ajutor Israelului în timpul razboiului de Yom Kippur. Nixon însa, speriat de podul aerian dintre Uniunea Sovietica si Siria, a dispus sa li se livreze de urgenta tehnica militara israelienilor.
Kissinger va recunoaste si alte succese importante ale lui Nixon, legate de primele tratative pentru limitarea înarmarilor strategice si de semnarea acordului de pace cu Vietnamul de Nord ( desi razboiul se va prelungi pâna la retragerea trupelor americane, în 1975, în ciuda numirii lui Kissinger – primul evreu care a ocupat acest post – ca secretar de stat si a faptului ca i s-a decernat premiul Nobel pentru pace). Cu toate acestea, mostenirea lor continua sa stârneasca neliniste. Mai tot ce au facut le reflecta caracterul. În ciuda faptului ca au fost straluciti ca strategi si tacticieni, nici unul, nici altul nu au sprijinit miscarea pentru drepturile omului, bazata pe valori democratice nelimitate, pe care aceste personalitati autoritare nu le puteau întelege. Aproape pe întreaga durata a primului sau mandat pe lânga presedintele Nixon, omul ascuns care era Kissinger a refuzat sa acorde conferinte de presa, de teama ca ziaristii ar fi putut sa râda de pronuntatul sau accent german si sa-l numeasca „doctor Strangelove”.
Scapat din mediul persecutiilor naziste, Kissinger a nazuit spre ordine, dar, deseori, cu pretul valorilor si al moralei americane. Razboiul secret, urmat de interventia în Cambodgia, a extins conflictul din Vietnam si a dus la un vid de putere pe care ucigasii ce si-au spus „khmeri rosii” l-au umplut cu sânge si lagare ale mortii.
Kissinger a dat dovada mult prea des de neîntelegere a importantei tendintelor politice si a particularitatilor etnice locale, sustinându-l, de pilda, în încercarea de a apara interesele Statelor Unite, pe sahul Iranului si ignorând miscarea de tot mai mare amploare a fundamentalistilor condusi de ayatolahul Khomeini.
Kissinger a fost primul formator al diplomatiei americane oficiale în stil european. Realismul sau prea rece a contribuit la extinderea opiniei ca forta politicii externe a Statelor Unite are limitele sale. Destinderea în relatiile cu Uniunea Sovietica a însemnat cel mai adesea o colaborare bazata în principal pe strategia retinerii si a intimidarii. Dar pozitia clara a lui Kissinger, exprimata prin conceptia echilibrului de forte, chiar daca este straina unei democratii deschise, îsi mentine, chit ca este controversata, influenta.
