Dupa moartea misterioasa a unui calugar dintr-o manastire izolata, in interiorul acesteia, din teama, ignoranta si prejudecatile anului 1327 ia nastere zvonul ca sfarsitul lumii se apropie. Un calugar franciscan cu mintea libera, William of Bakersville, impreuna cu tanarul novice Adso, soseste la manastire pentru a deslusi itele incurcate ale acestui mister. Numai ca decesele inexplicabile nu se opresc si un reprezentant al Inchizitiei isi face aparitia pentru a pune lucrurile la punct....

Cu toate ca nu romanul Evului Mediu este cel mai interesant în Numele trandafirului, ci labirintul epistemologic al romanului politist; modest, Eco sustine ca a scris un fals roman politist, deoarece, argumenteaza, e vorba de un roman în care se descopera foarte putine lucruri, iar detectivul este în cele din urma înfrînt. Pe lînga faptul ca e fals ca se descopera foarte putine lucruri (se descopera si sunt puse în lumina, dimpotriva, foarte multe), ceea ce frapeaza si atrage pe cititor, ca si în cazul figurii lui Holmes, este faptul ca desfasurarea intrigii revela cum anume se descopera în lumea reala lucrurile care la început, cînd lumea înca se afla în starea de disiecta membra, fusesera doar inventate de o minte stralucita. Si, daca de înfrîngere e vorba în cazul lui Guglielmo, cititorul capata mai mult citind reflectiile acestuia despre înfrîngerea sa, decît ar fi aflat daca detectivul i-ar fi trîntit propria sa victorie, inexplicabila si putin verosimila, pe masa (cum ar fi facut detectivul Marlowe).
Intriga acestui roman, îndraznesc sa spun, este epistemologica, iar Eco a creat un roman detectiv de ordin secund, asa cum a încercat sa faca si Arthur Conan Doyle. Numele trandafirului este, din acest motiv, o combinatie între ceva de felul lui Salammbo a lui Flaubert (cu sugestii, în - zona "ariilor", din magia enumerarilor teologico-metafizice din La tentation de Saint Antoine) - acesta este romanul Evului Mediu; un amestec de semiotica medievala, asezonat cu întrebari si exigente de ultima ora, pus la lucru într-un cadru epistemologic care îl evoca inconfundabil pe marele William Ockham, Doctor plusquam subtilis, acel Venerabilis Inceptor al traditiei scolastice - acesta este romanul "rizo-mului" medieval (exista la Eco o referinta explicita la Deleuze-Guattari); în fine, Numele trandafirului este structurat pe metafizica romanului politist, plin de referinte vizibile ori ascunse la aventurile lui Sherlock Holmes.
Astazi, la a treia lectura, mi se pare ca accentul principal al cartii trebuie pus pe drama epistemologica. Rapid spus, drama lui Guglielmo nu este ca nu a gasit adevarul (pentru ca 1-a gasit), ci aceea ca 1-a gasit oarecum din întîmplare, fara sa controleze în mod riguros toate etapele descoperirii si, în mod necesar, continutul însusi al descoperirii - în ciuda faptului ca s-a comportat mereu rational, întotdeauna metodic si fara gres atent la toate faptele (în felul în care, nu-i asa, pretind prescriptiile veritabilei stiinte). Guglielmo este un Holmes în fine cumintit de trufia pozitivismului, de prudenta radicala a unui Ockham, manevrînd cu finete deopotriva failibilitatea sa, contingenta lumii, necesitatea logicii si univocitatea enigmatica a existentei, divine si mundane.