Deopotriva spirit sintetic si analitic, Nicolae Manolescu starneste in Arca lui Noe o furtuna de pasiuni prin o noua clasificare a romanului pe care ni-l propune in acest lung eseu despre romanul romanesc.

Acceptabil sau nu, acceptat sau combatut, punctul de vedere al Domniei sale este atat de incitant si ademenitor, solicitant prin acuitatea interpretarii, sila de clisee si de conventii, prin amestecul de obiectivitate si subiectivitate a sensibilitatii, incat se singularizeaza vadit in cadrele viziunilor despre roman.

Doricul romanului, in acceptiunea criticului "apartine unei varste biblice de inceput si unui creator la fel de impasibil ca si Creatorul"; ionicul romanului "inseamna psihologism si analiza". Dupa epoca "primara si energica" a doricului romanesc si dupa epoca "feminina si interiorizata a ionicului", urmeaza corinticul - roman al "ingenuitatii pierdute", romanul devenind un fel de "Arca a lui Noe incarcata de biete fapturi ce s-au salvat de la inec: o lume de supravietuitoare". Nici "istorie", dar nici "teorie a romanului", cartea cauta si reuseste "sa degajeze chipul Romanului, analizand romane". Punctul sau de vedere devine concluzie si premisa de lucru pentru dispute sau studii ulterioare.

Sumar:
1. Arta de a incepe romanul romanesc (Catastihul romanului, Orfanul si familia, Roata norocului, In absenta stapanilor, Misterele orasului)
2. Doricul ( Saraca vaduva cu doi copii, Drumul si spanzuratoarea, O femeie in tara barbatilor, Soldatul faraon, Ochiul estetului, Cel din urma taran)
3. Ionicul ( Trei femei, Jocurile Maitreyiei, O fata mananca un mar, Jurnalul seducatorului, Sandu scrie un roman)
4. Corinticul (Metamorfoza, Oameni si caini, Sub pecetea artei, Prin niste lucruri rele, Comedia literaturii).