Citeste online despre Arie, primul episcop ereziarh

Cartea 100 de proroci este dedicata istoriei afirmarii credintelor religioase ale omenirii. Prorocii sunt fondatorii de religii (Iisus Hristos, Buddha, Mahomed, Moise, Nanaka, Zarathustra si altii) si marii teologi (Nagarjuna, Ali-Gazali, Sfântul Augustin, Grigorie Teologul, Maksim Mãrturisitorul si altii).

*****

Cartea noastra va permite cititorului sa inteleaga eterogenitatea si modul variat de manifestare a diferitelor curente ale gandirii, sentimentelor si vietii religioase. Principiile dupa care ne-am ghidat in conceperea acesteia nu sunt supuse in nici un fel unor anumite preferinte religioase. De aceea, faptul ca jumatate dintre profilurile prezentate sunt cele ale unor figuri crestine se datoreaza numai mentalitatii cititorilor nostri potentiali, orientati in mod traditional spre cultura crestina europeana. Problema pe care ne-am propus s-o dezbatem se poate formula in felul urmator: reprezentarea istoriei crestinismului pe fondul afirmarii altor religii ale lumii. Am vehiculat cuvantul „proroci” in cel mai larg sens cu putinta. Fireste, acest cuvant este folosit in primul rand pentru a-i desemna pe „fondatorii de religii” (Iisus Hristos, Buddha, Mahomed, Moise, Nanaka, Zarathustra si altii) si, de asemenea, pe teologi (Nagarjuna, Ali-Gazali, Sfantul Augustin, Grigorie Teologul, Maksim Marturisitorul si altii).

Fragment Arie, primul ereziarh si primele rascoale religioase

Numele lui Arie deschide pleiada marilor ereziarhi crestini din secolele IV-VIII. El a fost unul dintre inamicii condamnati pe veci de Biserica Universala, care au stat la originea rascoalelor de ani de zile, a tulburarilor care nu mai luau sfârsit si, în acelasi timp, au fost cauza avântului nemasurat al gândirii teologice – a literaturii sale sfinte; unul dintre acei vesnic învinsi, care nu-si recunosc înfrângerea, dusmani ai ortodoxiei, în lupta cu care s-a putut forma dogma crestina.

Nu stim multe despre viata lui Arie ( la fel ca în cazul vietii multor altor eretici). Fiind de origine libian, el a studiat în Antiohia, la scoala teologica a lui Lucian Samosat, cea mai importanta din acea zona. Mai târziu, Arie s-a mutat în Alexandria unde, dupa anul 310, a devenit presbiter. El era considerat un om care duce o viata aspra de ascet, chiar aspectul sau sustinând aceasta reputatie – Arie era înalt, foarte slab, arata epuizat si avea o expresie trista a fetei. ( Totusi, adaugau dusmanii sai, avea un glas lingusitor si blând.) Nu se cunoaste anul nasterii lui Arie, dar în momentul în care a început sa fie cunoscut si în afara orasului Alexandria, el nu mai era la vârsta tineretii. În anul 312 a candidat la scaunul episcopal din Alexandria, dar nu a fost ales el, ci viitorul sau oponent Alexandru. În continuare, nici unul nu a amintit despre rivalitatea care a existat între ei în timpul alegerilor, dar sentimentul de neplacere a ramas pentru totdeauna, asa ca nu le-a fost greu, cu prima ocazie, sa se declare dusmani pe fata.

Erezia lui Arie a iesit la suprafata cu totul întâmplator, în anul 317. Episcopul Alexandru avea obiceiul sa-i adune în preajma sa pe presbiterii din Alexandria pentru a se sfatui si uneori le propunea clarificarea unor probleme dogmatice. La una dintre aceste adunari, când se vorbea despre unitatea Treimii Divine, Alexandru a întrebuintat expresia: „ Dumnezeu este Treimea în Unicitate si Unicitatea în Treime.” În mod neasteptat, Arie a început sa-l contrazica aprins pe episcop si sa-l acuze de savelianism ( adica de faptul ca ar fi împartasit credinta lui Savel Ptolemeul). S-a iscat o cearta care nu a dus la nici un acord unanim. A fost stabilita o disputa publica pentru lamurirea finala a problemei. Cu aceasta disputa s-a manifestat pentru prima data erezia ariana.

Trecând în revista doctrina lui Arie, trebuie remarcat înainte de toate ca ea nu a fost ceva cu totul nou si neasteptat. Multe dintre ideile propovaduite de el au fost exprimate înainte ( de exemplu, de Lucian din Samosate, de la care Arie a luat foarte multe influente). Totusi, Arie le-a sustinut cu o atât de mare îndrazneala si cu atâta pasiune încapatânata ( ca sa nu spunem fanatism), ca aceasta erezie a primit pe drept cuvânt denumirea derivata de la numele sau. Prin esenta sa, arianismul trebuie înteles ca antiteza credintei lui Savel Ptolemeul, din moment ce Arie percepea clarificarea traditionala a tainei Treimii ca fiind saveliana. În interpretarea acestei dogme fundamentale a crestinismului, el pornea, ca si Savel Ptolemeul, de la Dumnezeul ca unicitate perfecta, ca monada suficienta siesi. Dar aceasta monada divina era pentru el Dumnezeu Tatal prin excelenta, pe care el îl declara ca fiind unic, etern si nenascut.

Tot ceea ce se afla în afara sa, Arie considera ca apartinând unui alt zeu, care are existenta sa proprie, de sine statatoare. Caci perfectiunea existentei divine exclude orice posibilitate ca Dumnezeu sa fi comunicat sau sa fi dat din fiinta sa unei alte entitati. De aici se putea ajunge la concluzia ca Fiul Divin sau Cuvântul, ca ipostaza, ca fiinta existenta, este în mod neconditionat si pe de-a-ntregul strain si neasemanator Tatalui. Fiul Cuvânt a fost creat din nimic în calitate de mijlocitor pentru înfaptuirea lumii. De aceea, Tatal nu este etern ca Tata; între Tata si Fiu exista un interval temporal. Altfel, s-ar fi putut vorbi despre doua Eternitati, adica doua principii, iar adevarul unicitatii divine nu ar mai fi fost valabil.

În teologia lui Arie, Fiul îndeplinea rolul Demiurgului, al constructorului lumii. Fiind o creatie a lui Dumnezeu, Fiul însusi este creatorul tuturor celorlalte fiinte, iar relatia sa de creator cu cele înfaptuite de El îi justifica numele de Dumnezeu. Dumnezeu l-a adoptat pe El, dar din aceasta adoptie nu decurge nici un fel de apropiere reala, nici un fel de identificare între Tata si Fiu. Tatal creeaza prin intermediul Fiului-Cuvânt, pentru ca divinitatea însasi nu poate intra în relatie directa cu lumea. Fiul reprezinta unealta lui Dumnezeu. Si, desi cuvântul a fost cea mai importanta creatie a sa, totusi, si acesta face parte din rândul fapturilor, fiind ceva produs. Slava divina îi este indusa din afara. În ceea ce priveste Duhul Sfânt, El reprezinta prima creatie a Fiului si este si mai putin divin decât Fiul. În aceste principii consta baza doctrinei lui Arie. Ea reprezinta negarea Treimii Divine, pentru ca Arie vedea treimea ca pe ceva produs ulterior si decurgând din ceva initial: formarea ei se întinde pe intervale temporale, ipostazele ei nu sunt asemanatoare una cu alta, sunt esente diferite, neprovenind de la acelasi început. Aceasta nu mai înseamna divinitate unica, mai curând fiind o alianta strânsa sau o comuniune între trei existente diferite. Faptic, pentru Arie exista doar un singur Dumnezeu – Tatal, iar Fiul si Sfântul Duh erau doar fapturi superioare, slujind ca intermediari pentru facerea lumii.

La întrebarea de ce anume misiunea întruchiparii în Hristos a fost savârsita de Fiu si nu de alta faptura oarecare, Arie raspundea ca aceasta s-a petrecut prin prevederea Tatalui, care stia cât de minunat va fi Fiul sau în Întruchipare si pentru asta, atunci când l-a creat i-a transmis acele însusiri necesare pentru a se umaniza. Chiar minunea întruchiparii era închipuita de Arie în mod simplu, mecanic, ca unire a omului Iisus cu Fiul-Cuvânt într-un singur Dumnezeu Hristos, Cuvântul având rolul sufletului în aceasta unire. În asemenea viziune, Hristos nu mai putea fi Fiul Divin în adevaratul sens al cuvântului, iar Arie a afirmat ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu numai prin adoptie. El spunea: „ Dumnezeu nu L-a ales pe El pentru ca ar fi fost mai presus fata de celelalte fapturi si nu prin faptul ca ar fi avut o relatie speciala cu Divinitatea, ci pentru ca, în ciuda naturii sale schimbatoare si prin antrenamentul sau în a face bine, El nu era înclinat spre rau. Daca Petru sau Pavel ar fi avut o putere asemanatoare, ar fi fost adoptat ca fiu unul dintre ei.”

Disputa publica, asa cum era de asteptat, nu a adus nici o rezolvare a problemei. Ambele tabere au ramas la parerile lor. Dupa asta, s-au mai întâlnit de câteva ori, s-au certat si s-au despartit si mai înversunati. Trebuie sa recunoastem meritele lui Alexandru – el a facut totul în adunarile clerului din Alexandria pentru a-l face pe Arie sa se razgândeasca si a trecut la represalii doar atunci când a fost învinuit el însusi ca îl tolereaza pe eretic. În anul 320, el a convocat o adunare a episcopilor egipteni pentru judecarea arianismului. Episcopii l-au condamnat pe Arie si l-au îndepartat de biserica. Dar în acest punct s-a vadit ca acesta are partizani multi. Soborul a trebuit sa descalifice cu aceasta ocazie si pe doi episcopi aparatori ai lui Arie, cinci preoti si sase diaconi. Totusi, adunarea nu a reusit sa ridice lumea împotriva lui. Arie a parasit Alexandria cu capul sus, nu ca un eretic, ci ca un drept prigonit pentru credinta sa. L-au urmat în exil 700 de fecioare, 12 diaconi si 6 presbiteri ( din cei 16 care existau în total în oras).

Nu toti clericii din zonele învecinate au împartasit hotarârea adunarii. Arienii, parasind Egiptul, au gasit printre episcopii altor biserici si apropiati ai curtii sustinatori si aparatori. În Chesaria Palestinei i-a întâmpinat Eusebiu Pamfil – unul dintre cei mai cunoscuti si mai apreciati teologi ai vremii sale. De altfel, el nu împartasea conceptiile lui Arie si se purta cu mare grija. Dar Teognis Niceeanul si Eusebiu din Nicomedia, un episcop dintre cei mai importanti ai acelui timp, s-au declarat cu totul de partea noii credinte. Ultimul dintre ei a ajutat mult la raspândirea arianismului, trimitând un mare numar de scrisori episcopilor din Orient si din Asia Mica. În acest fel, o disputa locala a devenit generala.

Arie nu a pastrat nici el tacerea prea mult timp. Stabilindu-se în Nicomedia, el si-a prezentat doctrina sa în Falia – carte care era alcatuita în primul rând din versuri destinate oamenilor simpli. În cadrul acesteia, problemele teologice au fost prezentate atât de simplu, ca au devenit obiectul discutiilor de pe strada. În acest fel, au fost atrasi în disputa si multi laici. Atanasie cel Mare scria mai târziu despre felul în care arienii îsi faceau cunoscute ideile: „ Chiar pâna de curând arienii acostau diversi tineri si le puneau tot felul de întrebari, luate nu din scrierile sfinte, ci ca si cum ar fi izvorât dintr-o framântare a inimii lor: Cel Existent a creat fiinta sau nefiinta din existenta? L-a creat el pe cel care are viata sau pe cel care nu exista? Si înca: Este o singura fiinta nenascuta sau sunt doua? Apoi se apropiau de femei si le puneau întrebari la fel de nepotrivite: Ai avut cumva un fiu, atâta timp cât nu l-ai nascut? Asa cum n-ai avut tu fiu, asa nici Dumnezeu n-a avut pâna ce El nu s-a nascut.” Peste tot întâlneai oameni care se gândeau la lucruri abstracte – pe strazi, în piete, la rascruci.

„ Întreb câti oboli am de platit – ei filozofeaza despre nascut si nenascut. Vrei sa afli pretul la pâine – îti raspund: Tatal înseamna mai mult decât Fiul. Întrebi daca baia e pregatita, – ei spun: Fiul a aparut din nimic.” Din aceste cuvinte se vede cât de mult a influentat doctrina ariana societatea de atunci. Acest lucru e de înteles – întregul popor a simtit ca nu e vorba despre o simpla problema teoretica, abstracta, ci este la mijloc chiar esenta credintei.

Rascoala bisericeasca a cuprins si straturile superioare ale clerului. Împaratul Constantin I, dupa câteva încercari fara succes de a împaca taberele adverse, a luat hotarârea de a convoca un sobor universal pentru a dezbate problema dogmei Treimii. La începutul anului 325, el i-a invitat la Niceea pe toti episcopii din imperiu. A luat asupra sa toate cheltuielile legate de calatoria si sederea lor la Niceea. S-au adunat în jur de 300 de episcopi, în principal din provinciile de est ( din partea de vest au fost numai 5 reprezentanti). ?edintele au avut loc într-unul din palatele de la curtea imperiala, din 19 iunie pâna în 25 august.

Problema dogmatica pe care o aveau de dezbatut cei adunati la Niceea suna cam în felul urmator: putea fi recunoscut Fiul Divin ca fiind Dumnezeu, pe aceeasi treapta cu Dumnezeu Tatal sau trebuia considerat numai cea mai desavârsita dintre creatiile sale? Existau, de asemenea, si partizanii celui de-al treilea punct de vedere, care îl considerau pe Fiu Dumnezeu, dar un Dumnezeu inferior Dumnezeului Tata. Eusebiu din Nicomedia a reprezentat la sobor tabara arienilor. El a fost sustinut de Mitrofan din Efes, Patrofil din Skitopolis si de alti câtiva episcopi din est. Toti acestia erau de acord ca Fiul lui Dumnezeu a fost o faptura lumeasca. Dar astfel de pareri extreme aveau doar 17 arieni. Marea majoritate o constituiau asa-numitii semiarieni. Acestia erau de partea vechii teorii a subordonarii – îl considerau pe Fiul Divin ca fiind Dumnezeu, dar divinitatea sa nu era egala cu cea a Tatalui, ci pe o treapta inferioara. În fruntea acestei tabere se afla cunoscutul istoric religios Eusebiu din Chesaria. El însusi si adeptii sai erau puternic influentati de filozofia lui Origene. Alexandru, episcopul Alexandriei, era cel care conducea tabara traditionalistilor. Acestia din urma sutineau doctrina conform careia Fiul Divin este egal Tatalui.

Nu se cunoaste modul în care s-a format simbolul credintei arienilor cei mai înversunati, dar fara îndoiala, el continea chiar esenta doctrinei ariene. Si anume: „ Fiul Divin este un produs al creatiei si o faptura lumeasca , „ A existat un timp când nu a fost nici un Fiu Divin”, „ Fiul este schimbator prin existenta sa”. Arie, care a fost si el prezent la primele sedinte ale soborului, a prezentat personal acest simbol, totusi, explicatiile sale nu au produs nici o impresie asupra episcopilor. Evident, pentru ca în Sfânta Scriptura nu exista nici una dintre expresiile proferate de el. Imediat ce simbolul lui Arie a fost respins, ceea ce era scris a fost rupt în bucati.

Dupa ce au fost condamnati arienii puri, s-au iscat dispute în cadrul adunarii între episcopii traditionalisti si cei semiarieni. Eusebiu din Chesaria a propus ca simbolul credintei sa fie urmatoarea formula: „ Credem în unul Dumnezeul Tatal, Creatorul absolut a tot ceea ce este vazut si nevazut, si în unicul Domn Iisus Hristos, Cuvânt Divin, Dumnezeu din Dumnezeu, lumina din lumina, viata din viata, Fiu Unic, prin care s-au petrecut toate si care s-a întruchipat pentru a ne mântui... Credem în unul Sfântul Duh.” Acesta a fost un simbol de compromis, pe care puteau sa-l adopte atât arienii, cât si traditionalistii. Totusi, prin sustinerea energica a lui Constantin, traditionalistii au reusit sa-l schimbe în mod radical.

Înainte de toate, în simbol a fost inclus si „ nascut din fiinta Tatalui” si „ fiinta unica”. Asa cum aratat evenimentele care s-au derulat în continuare, expresiile introduse au avut o contributie cheie, definind toata dezvoltarea ulterioara a dogmatismului crestin. În mod deosebit este vorba aici de despre expresia „ fiinta unica”. Arienii au protestat puternic împotriva ei, aratând ca aceasta nu este întâlnita nicaieri în Sfânta Scriptura. Au propus înlocuirea expresiei cu „ fiinta asemanatoare” sau „ fiinta egala”. Dar episcopii traditionalisti nu au fost de acord cu asta, întelegând perfect ca arienii nu au nici o putere în fata unei asemenea exprimari. Daca alte sintagme mai permiteau interpretari si puteau fi atrase de partea lor, totusi, fata de cuvintele „ fiinta unica”, nu mai aveau nici o putere. Afirmând ca Fiul este unic în fiinta Tatalui, episcopii traditionalisti au întarit ipostazele Treimii si nu au mai permis diferentierea lor. De fapt, „ fiintarea unica” ducea la concluzia ca Fiul si Tatal, împreuna sau simultan, reprezinta aceeasi fiinta, ca Fiul reprezinta aceeasi existenta ca si Tatal si nu alta, creata din nimic de catre Tata sau nascuta din esenta Tatalui. În plus, „ fiinta unica” nu înseamna „ exact la fel în toate” sau „ identic”, ceea ce ar fi dus la o deviere catre savelianism.

Alte schimbari aduse simbolului nu au mai fost asa radicale. Astfel, în loc de Creatorul absolut al tuturor, au pus Creatorul tuturor. Cuvântul Divin a fost înlocuit cu Fiul Divin. Fraza despre întruchiparea Fiului a fost completata cu cuvintele: care a coborât si s-a umanizat, a suferit si a înviat în a treia zi. Astfel, s-a exclus întruchiparea în sensul ei de nastere, adica întruchiparea în multi dintre oameni si chiar în toti cei mântuiti. În final, a fost exprimata pe deplin Divinitatea Cuvântului- Logos. În urma acestor schimbari, simbolul credintei, adoptat de Primul conciliu universal, a sunat asa: „ Credem în unul Dumnezeu Tatal, Atoatesustinatorul, Creatorul tuturor celor vazute si nevazute. ?i în unul Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Nascut din Tatal, unicul nascut din fiinta Tatalui, Dumnezeu din Dumnzeu, lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu creat, din aceeasi substanta cu Tatal, prin care s-a creat Totul; care a coborât de dragul nostru, al oamenilor si pentru mântuirea noastra, s-a întruchipat si s-a umanizat, a suferit, a fost crucificat si a înviat în a treia zi, a urcat la ceruri si va judeca în viitor pe cei morti si cei vii. ?i în Duhul Sfânt.”

Hotarârile adunarii au marcat o victorie deplina a traditiei în fata ereziei, dar victoria a fost vremelnica, iar nu definitiva. Adevarul proclamat aici, prin sustinerea directa a împaratului, nu a fost foarte clar tuturor si depasea modul de gândire al multor participanti la conciliu. Ce sa ne mai asteptam de la cei care nici macar nu au venit? Majoritatea teologilor de atunci s-au delimitat oarecum de definitia data la Niceea. De fapt, mai era nevoie de lamuriri si interpretari si acest lucru era posibil numai în cadrul unui sistem religios cristalizat pe deplin, când s-ar fi putut descoperi adevaratul sau sens. În special sintagma „ fiinta unica” era considerata suspecta, pentru ca sublinia cam prea apasat unitatea Tatalui si Fiului, în timp ce diferentele dintre aceste ipostaze erau destul de slab conturate. Multi s-au gândit la savelianism, iar din cauza asta chiar si episcopii traditionalisti au evitat sa se foloseasca de simbolul niceean. Notiunea de ipostaza, prin care era definita o componenta anumita a Treimii, înca nu capatase sensul sau final la acea vreme. Conform traditiei încetatenite, ea era foarte apropiata ca sens de cuvântul „ existenta” si adesea se confunda cu el. Acest lucru a umbrit însemnatatea definitiei religioase formulate la Niceea si a dus la aparitia multor dispute.

Totusi, toate astea erau înca în fata. În anul 325, disputa cu arienii a parut a fi finalizata si nu tocmai în favoarea lor. Însusi Arie a refuzat sa recunoasca simbolul de la Niceea. A fost condamnat la ridicarea tuturor demnitatilor si la captivitate în Iliria. Tot ceea ce scrisese ereziarhul trebuia sa fie aruncat pe foc, iar pastrarea în taina a operelor sale se pedepsea cu moartea. Eusebiu din Nicomedia si înca doi episcopi care au refuzat sa semneze condamnarea lui Arie au fost lipsiti de rangul episcopal si trimisi în Galia. Triumful traditionalistilor nu a durat prea mult. În luna decembrie a anului 326 a murit episcopul Alexandru. Urmasul sau a fost Atanasie, în vârsta de 28 de ani ( numit în continuare Atanasie cel Mare). Imediat dupa asta, arienii au început sa-si intensifice influenta.

Succesul lor a fost favorizat de protectori puternici. Astfel, sora lui Constantin, Constanta, s-a agitat foarte tare pentru întoarcerea lui Arie. La insistenta sa, un presbiter arian a avut acces în permanenta la împarat. De fiecare data când putea, el îi spunea împaratului ca Arie a fost judecat pe nedrept, ca de fapt, gândurile sale nu de deosebesc câtusi de putin de definitia data în adunare si ca daca i s-ar fi permis sa se întoarca din exil si sa se exprime liber, toti ar fi edificati ca el este pe deplin de acord cu credinta traditionala. În final, Constantin a cedat rugamintilor si a acceptat sa asculte explicatiile ereziarhului. Venind la curte în anul 328, Arie i-a prezentat lui Constantin crezul sau religios, în care a ocolit cu viclenie ceea ce fusese stabilit la conciliul de la Niceea referitor la faptul ca Tatal si Fiul sunt o unica fiinta. ( În crezul sau, pe baza asta, au fost redate ad litteram urmatoarele: „ Credem în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu nascut de Dumnezeu Tatal înaintea tuturor veacurilor, Dumnezeu Cuvânt, prin Care este creat totul pe pamânt si în cer, care a coborât si s-a întruchipat... etc.”).

Constantin s-a convins pe deplin de faptul ca Arie nutreste credinta dreapta si l-a trimis în Alexandria, ca sa se împace cu arhiepiscopul Atanasie si sa capete de la el permisiunea de a se întoarce în mijlocul comunitatii bisericesti. Dar Atanasie, care era obisnuit cu capcanele disputelor teologice, a fost mai greu de pacalit. El nu l-a primit pe ereziarh si s-a ferit de el ca de ceva necurat. Constantin s-a suparat pe Atanasie foarte tare si i-a trimis scrisori mustratoare. Folosindu-se de atitudinea împaratului, arienii si-au dublat fortele. În curând s-a întors la postul sau si Eusebiu din Nicomedia. Apoi, în anul 330, a fost trimis lipsit de rang arhiepiscopul traditionalist Eustatie din Antiohia. Episcopatul sau a trecut în mâna arienilor. În anul 335, arienii au mai înregistrat o victorie importanta la adunarea din Ierusalim, obtinând îndepartarea din biserica a lui Atanasie din Alexandria.

Pentru a-si recapata influenta, arienii nu se mai multumeau acum numai cu ridicarea sanctiunii exilului pentru conducatorul lor ereziarh. Ei l-au înconjurat din toate partile pe Constantin cu recomandarile lor. Constantin, deja îmbatrânit, a cedat în cele din urma. În anul 336, el l-a chemat pe Arie din Alexandria în noua sa capitala, Constantinopol, si l-a întrebat direct daca recunoaste simbolul adoptat în conciliul din Niceea. Arie a raspuns ca îl recunoaste. Împaratul l-a pus sa jure, iar Arie, nedând înapoi, a jurat. Istoricul religios Socrate explica aceasta concesie printr-o sofistica simpla: Arie ar fi scris pe o hârtie crezul sau si tinea acea hârtie sub mâneca. Când a spus ca „ gândeste cu adevarat ceea ce este scris”, el avea în vedere crezul sau religios. Indiferent cum a fost, Constantin a crezut în pocairea ereticului si a poruncit episcopului Constantinopolului, Alexandru, sa-l primeasca pe Arie în comunitatea bisericeasca. Aceasta veste i-a bucurat foarte mult pe arieni, iar pe traditionalisti, dimpotriva, i-a tulburat. Lor le-a ramas sa spere doar în protectia divina, iar rugile lor nu au ramas fara raspuns. Iesind din palat, ereziarhul mergea prin mijlocul strazii cu un aer trimfator, fiind însotit de multi dintre adeptii sai. Dar, în apropierea pietii Constantin, el a simtit în mod neasteptat o slabiciune la stomac. Întrebând unde se afla în apropiere o latrina, el s-a grabit repede într-acolo si, dupa cum spune Socrate, a cazut într-o asemenea neputinta, ca partea inferioara a corpului i s-a acoperit de excremente si apoi a curs o mare cantitate de sânge si au iesit organele interne; o data cu sângele au iesit splina si ficatul, si atunci el a murit.

Moartea neasteptata si în multe privinte simbolica a ereziarhului nu a împiedicat raspândirea ulterioara a doctrinei sale. Acest lucru a fost favorizat si de faptul ca toti împaratii care i-au urmat lui Constantin, pâna la Teodosie cel Mare, i-au sustinut pe arieni, într-o masura mai mica sau mai mare. Conducatorul lor, Eusebiu din Nicomedia, a devenit episcopul Constantinopolului în anul 338, iar dupa asta, mai bine de 40 de ani, toate capitalele religioase au încaput pe mâna arienilor. Pentru cei traditionalisti sosisera vremuri grele. Treburile lor au început sa se mai aseze tocmai în anul 378, dupa moartea împaratului Balent.

Învins cu greu în Orient, arianismul a persistat înca vreo câteva secole în Vest. Multi barbari care s-au crestinat în a doua jumatate a secolului al IV-lea si-au însusit o data cu asta si crezul religios arian. Astfel, arianismul s-a raspândit foarte mult printre germanici si apoi, pentru un timp, a câstigat teren în Europa de Vest. Primii l-au preluat vizigotii, care au luat în stapânire Spania, în anul 419. Ei au fost de credinta ariana timp de o suta cincizeci de ani si au trecut la catolicism abia catre sfârsitul secolului al VI-lea. Ostrogotii, care au cucerit Italia în anul 493, erau, de asemenea, arieni. În anul 568, în locul lor au venit longobarzii, care la fel erau arieni. Vandalii, care au cucerit Africa în anul 429, erau arieni în adevaratul sens al cuvântului si i-au persecutat cu cruzime pe traditionalisti. Francii, care au luat în stapânire partea de nord a Galiei, au fost si ei la început arieni. Totusi, în anul 496, împaratul Clovis a fost crestinat de episcopul roman Remigius, dupa care printre franci s-a raspândit catolicismul. Între secolele VII-VIII, când francii si-au întins dominatia asupra Galiei, Italiei si Germaniei, arianismul a cedat locul treptat catolicismului.