Fascism şi comunism, cum sună titlul corespondenţei dintre cei doi istorici, apărută la Plon în 1998, tradusă în româneşte la Editura ART de Matei Martin, cu o prefaţă de Mircea Martin, este, în sfârşit, o carte la îndemâna cititorului român, văduvit în ultimii 50 de ani de cercetările istorigrafiei europene în ceea ce priveşte subtilul raport de forţe dintre două fenomene pe care, în bună/rea măsură, le-a cunoscut direct: fascismul şi comunismul.

Aproape că am putea spune la un moment dat, fără ca prin aceasta să aducem vreo imputare „proniei”, că românii nu au cunoscut „graţia” sorţii, chiar dacă, într-un târziu, par să fi cunoscut „graţierea”. Cititorul român are acum ocazia să fie martor al unei dispute de idei de o forţă remarcabilă, ca şi de o claritate care atestă densitatea cercetărilor efectuate de cei doi în domeniul totalitarismelor secolului XX.

Poate că dacă Furet n-ar fi murit în 1997, acest dialog epistolar ar fi putut continua câţiva ani şi ar fi adâncit o problematică atât de complexă şi de greu de instrumentat doar cu argumente partizane, cu intervenţii ştiinţifice şi polemice dintre cele mai diferite, ca unghi de abordare sistematic sau chiar ca partizanat de ordin moral. Fără să vreau să devin moralizator eu însumi, ţin totuşi să spun că lectura acestor scrisori (opt la număr) ar fi pentru cititorul român mult mai lejeră dacă ar fi cunoscut anterior cărţile fundamentale ale celor doi istorici, apărute şi în româneşte acum câţiva ani: „Trecutul unei iluzii” (Humanitas, 1996) şi „Războiul civil european: 1917-1945” (Corint, 2005).

Cu toate astea, un cititor „nerăbdător” poate să înţeleagă, fie şi bref, ceea ce dezbat cei doi în cartea apărută la ART şi îşi poate face o idee şi fără să treacă prin miile de pagini publicate de cei doi istorici. Are dreptate Mircea Martin să precizeze abrupt, în debutul prefeţei sale: „Ca atâtea altele, ca mai toate, şi discuţia despre fascism şi comunism s-a tranformat la noi aproape instantaneu într-o dispută lipsită de idei, dar abundentă în acuzaţii reciproce ale preopinenţilor care s-au tot agravat până la impasul comunicării.”