Raspunzând parca „unei chemari de marturie si imaginatie lansate de însasi istoria Americii Latine, istorie în acelasi timp napastuita si stralucitoare, în care coexista o plaga atât de cumplita ca tortura si un miracol atât de uman ca solidaritatea“ (Mario Benedetti), au fost publicate aproape simultan în America Latina trei mari romane pe tema dictaturii — în 1974, Eu, Supremul de Augusto Roa Bastos si Recursul la metoda de Alejo Carpentier, iar în 1975, Toamna Patriarhului de Gabriel García Márquez.

Spre deosebire de Carpentier si Márquez, ale caror personaje constituie sinteze ale mai multor dictatori latinoamericani, în romanul lui Roa Bastos figura centrala este inspirata de un personaj istoric, unul dintre oamenii politici cei mai controversati ai istoriei continentului, José Gaspar Rodríguez de Francia (1758–1840), cel care a exercitat o „dictatura perpetua“ în Paraguay, din 1814 pâna la moartea sa.

Cartea însa este mai curând un roman mitic si simbolic decât unul istoric în sens curent: Roa Bastos reface istoria esentiala a poporului paraguayan si îl surprinde pe dictator în intimitatea gândirii lui delirante, prin intermediul unui monumental monolog al puterii absolute.

Un exceptional succes literar, o marturie pasionanta si o opera de avangarda, Eu, Supremul este incontestabil o capodopera a literaturii latinoamericane si o lectura obligatorie pentru cititorul de astazi.

„Cred ca de la Pedro Páramo al lui Juan Rulfo, proza latinoamericana nu a mai produs o opera atât de originala si de inexpugnabila ca Eu, Supremul.“
Mario Benedetti

****

Augusto Roa Bastos (1917–2005), romancier, dramaturg si scenarist, este unul dintre cei mai mari scriitori ai Paraguayului. Larg apreciat în întreaga lume mai ales pentru Eu, Supremul (1974), unul dintre cele mai importante romane din toate timpurile pe tema dictaturii, Roa Bastos este deopotriva autorul unei opere semnificative ce include numeroase alte romane (Hijo de hombre, El fiscal, Contravida, Madama Sui etc.), povestiri, piese de teatru, poezii si eseuri. În 1974, din cauza opozitiei sale fata de presedintele Higinio Morínigo din timpul Razboiului Civil paraguayan, este obligat sa paraseasca tara. Se stabileste în Argentina, la Buenos Aires, unde publica mare parte din creatia sa. Odata cu instaurarea dictaturii militare si în aceasta tara, se refugiaza în Franta, unde preda literatura guaraní si spaniola la Universitatea din Toulouse. Se reîntoarce în Paraguay abia în 1989.

În acelasi an primeste Premiul Cervantes, valoarea în bani a distinctiei cheltuind-o pentru proiecte educationale si literare. Numeroase universitati europene, sud- si nord-americane îi decerneaza titlul de doctor honoris causa, omagiindu-l ca pe un mare maestru al literaturii latinoamericane a secolului XX.