Adesea, in spatele regelui se ascunde magicianul, iar uneori magicienii din umbra palatelor ajung sa ia palatele in stapanire – acesta este „mesajul“ cartii celor doi autori, care ne poarta de la pitagoricieni la anabaptisti, de la ismaeliti la nestorieni, de la Ioana d’Arc la baronul Ungern si la Sinarhie, de-a lungul unor capitole scrise intr-un ritm alert si care se citesc ca tot atatea romane politiste, cu atat mai interesante cu cat e vorba in ele de fapte si personaje reale, atestate istoric si uneori cunoscute si de noi, in zilele noastre.
Templierii, Saint-Germain, Cagliostro sunt personaje care au facut istoria din culise, stramosi ai celor care, nebanuiti, continua s-o influenteze si astazi fara sa apara in prim-planul ei.
Mare parte din episoadele relatate sunt necunoscute marelui public; repuse in contextul lor istoric, in urma unui studiu bine documentat, ele dezvaluie conexiuni inca nebanuite, luminand fata nevazuta a istoriei si alimentandu-ne aprehensiunea ca intotdeauna ceea ce vedem este mai putin decat ceea ce se intampla cu adevarat.
Prefata:
Termenul de ocultism nu este foarte vechi; el dateaza doar din secolul
trecut. A fost creat pe la 1850 de Éliphas Lévi, hieronimul exabatelui
AlphonseLouis Constant (1816–1875), autorul, între altele, al Dogmei si
Ritualului de înalta magie, si abia în 1892 a avut onoarea sa fie admis de
Academia franceza. Utilizarea sa poate deci sa para inadecvata întro carte
care ar vrea sa survoleze mai mult de doua milenii. Fiene deci îngaduit sa
o justificam.
Pe de o parte, realitatea astfel desemnata e cu mult
mai veche decât termenul respectiv. Întradevar, chiar din momentul intrarii
sale în scena pe aceasta planeta, Homo sapiens a încercat sa explice o natura
ostila, pe care înca nu o stapânea, prin actiunea unor forte oculte; asa încât
el sa straduit sa si le supuna prin practicarea magiei.
Pe de alta
parte, termenul de religie nu ar fi fost prea potrivit aici, fiindca e prea
general si ar fi depasit limitele subiectului nostru. Aceasta nu vrea sa însemne
ca nar exista nicio legatura între ocultism si religie sau între religie si
politica; dimpotriva. Însa un mare numar de evenimente istorice în care religia
a fost sau este înca implicata nu datoreaza nimic ocultismului.
În
fine, acesta din urma, asa cum îl definesc dictionarele, se caracterizeaza prin
credinte si practici (divinatie, clarviziune, astrologie, alchimie, aritmosofie,
magie, spiritism etc.) pe care aproape toate religiile institutionale le
condamna ca fiind superstitii, cu toate ca ele însesi nu se sfiesc sa recurga la
asa ceva când au ocazia, ca, de pilda, atunci când autentifica aparitiile sau
clarviziunea.
Astfel, daca partial ocultismul trebuie sa fie distins
de religie, în schimb el este foarte adesea legat de societatile secrete, mai
ales atunci când se implica în proiecte politice. Or, aceste societati sunt, ca
sa spunem asa, la fel de vechi si universale ca civilizatia însasi. Le întâlnim
atât în cadrul formatiunilor sociale zise primitive, cât si în Evul Mediu, în
Renastere, în timpurile moderne si în epoca contemporana; în Melanezia, în
Africa neagra, în Orientul Mijlociu si în China, ca si în cele doua Americi si
în Europa noastra. Astfel, de la melanezienii DukDuk si OameniiPantera
africani pâna la Invincibilii irlandezi si la Sinarhie, trecând prin Rosacruce,
Carbonarii italieni si chinezii Hong, aceste societati, oculte atât în
structurile, cât si în ritualurile lor, par a fi coextensive evolutiei
istorice.
Întrun anume sens, am putea chiar sa riscam a spune
ca, în masura în care secretul are drept miza obtinerea puterii de catre o
elita, ocultismul a fost si ramâne, pâna la vreun nou Ordin – pâna la aparitia
unei noi Ordini sociale – inerent oricarei politici. Deja în secolul al
IIlea e.n., Filon din Alexandria, întral sau Tratat despre vise, clasa
politica printre artele magice si vedea în omul de Stat o combinatie de vrajitor
si, datorita dublului limbaj, ventriloc. Mai târziu, Moise Maimonide din Cordoba
(1135–1204), filozof si medic, evoca în Calauza celor rataciti „secta
politicienilor, a legislatorilor, ghicitorilor si cititorilor în vise care
recurg în mod curent la artele oculte“. Pâna si Marx arata, în 1842: „Birocratii
sunt teologii Statului, birocratia este Republicapreot; spiritul ei general
este secretul, misterul pastrat în sânul ei prin ierarhie si aparat fata de
exterior prin natura ei de corporatie închisa.“
Intentia noastra este
de a recenza momentele si episoadele politice cele mai marcante din istorie în
care rolul major a fost jucat de grupari sau de indivizi ce se revendicau de la
cutare sau cutare finalitate ascunsa carear prezida destinele speciei
umane, ale unei natiuni, comunitati sau chiar, pur si simplu, ale unei
dinastii.
Dupa cum vom vedea, aceste momente si aceste episoade sunt
mult mai numeroase decât se crede îndeobste. Asa cum sublinia pe drept cuvânt
René Guénon: „Dedesubturile politice sau politicoreligioase ale
ocultismului si ale organizatiilor care tin mai mult sau mai putin de el sunt cu
siguranta mult mai demne de atentie decât întregul aparat fantasmagoric cu care
el a crezut de cuviinta sa se înconjoare pentrua le ascunde mai bine
profanilor“.
Dintotdeauna, ocultismul a fost strâns legat de doua
notiuni: cea de secret, dupa cum tocmai am vazut, si cea de elita (la populatia
Bamileke din Camerun, de pilda, sefii de trib, care trec drept încarnari ale
zeilor, sunt din copilarie membri de drept ai societatilor secrete respective,
le organizeaza ierarhia si le pun în slujba intereselor lor).
La
fiecare etapa a initierii, ocultismul ascunde din nou ceea ce a lasat sa fie
scurt timp întrevazut de câtiva happy few alesi pe sprânceana. Acesta este, de
altminteri, sensul literal al cuvântului „revelatie“, al carui sinonim grecesc
este „apocalips“. Dezvaluire si reînvaluire sunt astfel, pentru ocultisti, cei
doi termeni ai unei contradictii dialectice considerate a fi capabila sa produca
iluminarea finala. Viziunea lor asupra istoriei este deci în mod necesar
apocaliptica, în sensul propriu al termenului. Pentru ei, istoria lizibila care
se face secol dupa secol sub ochii oamenilor e dublata de o metaistorie ascunsa,
descifrabila doar de initiati, însa al carei sens va aparea tuturor la vremea
cuvenita.
În consecinta, adeptii ocultismului sunt adesea personaje
înconjurate de un anume mister, iar întreprinderile lor tin în mod invariabil de
intriga. Astfel, trasatura specifica a viziunii lor asupra lumii este de a da
evenimentelor în care au fost implicati tenta romanelor de aventuri. În ce ne
priveste, speram sa va facem sa prindeti gustul acestor romane
veridice.
Ceea ce e foarte ciudat e ca istoria pare uneori sa
faciliteze structurile pe care i le imprima ocultistii si uneori chiar sa
confirme viziunea lor, oferindune fapte mitomorfe. În primul caz, mitul,
aidoma unui vesmânt, ia forma evenimentului, în al doilea, dupa cum scria René
Nelli, „adevarata problema consta a te întreba cum de câteva mituri privilegiate
ajung, în anumite circumstante, sa se realizeze în mod obiectiv“. În ambele
cazuri, puterea de mobilizare a mitului este considerabila, caci, sa ne amintim,
Talleyrand spunea: „În politica, ceea ce e crezut devine mai important decât
ceea ce e adevarat“. Un exemplu al celor de mai sus nil ofera mitul Regelui
pierdut, prin doua din versiunile sale, cea germana si cea
franceza.
Atâta vreme cât monarhia tine înca de sacerdotiu,
domnitorii se cred învestiti cu o misiune în acelasi timp temporala si
spirituala la scara lumii cunoscute de epoca lor. În ochii celor carei
sustin, faptele lor par astfel marcate de o pecete providentiala; înfrângerile
si chiar moartea lor sunt negate; disparuti, ei se bucura de existenta subtila a
fantomelor; când va sosi ceasul, se zice, întoarcerea lor armata, în fruntea
unui populus absconsus, a poporului credincios care se ascundea, va aduce domnia
definitiva si universala a dreptatii.
Asa cum se poate usor constata,
acest mit este modelat dupa acela al lui Saturn care readuce vârsta de aur, însa
el a animat, în Evul Mediu, întreaga conceptie a Sfântului Imperiu roman de neam
germanic. Rând pe rând, Carol cel Mare, Frederic Barbarossa si Frederic al
IIlea de Hohenstaufen au fost considerati ca întrupari ale lui. Barbarossa
a murit înecat în Selef în timpul celei dea treia cruciade si el este
probabil îngropat în Liban; cu toate acestea, conform legendei, el doarme
întro grota din Thuringia, asteptând ora când îsi va face iar
aparitia.
O legenda asemanatoare, relatata de ocultistul italian
Julius Evola, sa tesut în jurul figurii lui Frederic al IIlea: „Cu
ochii închisi de moarte, el a supravietuit totusi în secret, iar poporul spunea:
«El traieste si nu traieste»; misteriosul Preot Ioan ia daruit Piatra
întelepciunii, care te face invizibil; când îi va veni ceasul, Preotul Ioan va
fi cel carel va recunoaste pe cel chemat sa fie «noul Frederic» si care va
crea Reichul milenar.“ Se credea atât de mult în aceasta legenda, încât
coroana Sfântului Imperiu era împodobita cu o nestemata cunoscuta sub numele de
Piatra întelepciunii, piatra care a fost subtilizata (nu se stie de cine, dar se
poate ghici de ce) în secolul al XIVlea. Acest mit are bataie lunga: el a
animat lupta dusa de Imperiu împotriva papalitatii si se stie cum, mai târziu,
iau transpus nazistii tema.
În versiunea franceza a mitului,
Marele Monarh destinat rolului de Cosmocrator nu este un mortviu chemat sa
se reîncarneze întrun necunoscut, ci un rege detronat despre care, uneori,
se credea ca ar fi murit, pe când, de fapt, el nu era decât exilat, si care
revine pentru asi recuceri coroana. Printre multe altele (au fost
inventariate mai mult de o suta), trei mari profetii datorate unor iluminati îi
anunta reîntoarcerea: în secolul al IXlea aceea a lui Raban Maur, episcop
de Mainz, în secolul al XVIlea, cea a lui Jean de Vatiguerro si cea a lui
Orval. Or, acest scenariu a avut de trei ori stranii rezonante în istoria
noastra nationala.
În 656, Dagobert al IIlea, în vârsta de sapte
ani, urca pe tronul Austrasiei, însa maresalul palatului Grimoald îl tunde, face
sa se creada ca a murit si îl înlocuieste cu propriul sau fiu. Or, Dagobert al
IIlea nu murise: abandonat pe coasta irlandeza, gasit ca prin miracol si
luat de sfântul episcop Wilfrid, el îsi recucereste tronul în 671, înainte de a
fi asasinat opt ani mai târziu. Mai multi ocultisti, în special abatele Dupuis,
vor manifesta un mare interes în privinta acestui Rege pierdut.
Un
alt Rege pierdut este Ludovic al XVIIlea, a carui moarte la Templu, mai
mult decât îndoielnica, a fost negata de o parte a monarhistilor. Dintre toti
cei care au pretins a fi Delfinul supravietuitor, cel mai verosimil a fost
Naundorff, care, de altminteri, a fost recunoscut ca atare de familia regala a
Olandei si de doi papi. Or, asa cum scrie Stéphane Rials: „Crestinismul multor
regalisti e marcat, si aceasta din ce în ce mai mult dupa moartea contelui de
Chambord, de inflexiuni idealiste, iluministe sau ezoterice; ei îsi manifesta
deschiderea fata de profetism si aluneca usor spre un survivantism naundorffist
si spre tema asteptarii Marelui Monarh“.
În fine, Napoleon, izgonit
de pe tron, exilat în insula Elba si revenind triumfal în vremea celor O Suta de
Zile, poate si el sa intre în tiparele mitului despre Regele
pierdut.
Sa întâmplat uneori ca, în Franta, acest mit saturnian
sa se combine cu mitul palladian al fecioarei razboinice protectoare a cetatii.
E vorba, atunci, de asazisa ciobanita, Sfânta Genoveva, sfatuitoarea lui
Clovis, cea care salveaza Parisul de hoardele lui Attila. Sau, mai apoi,
construit dupa modelul acesteia de catre ramura ocultista a Ordinului
franciscan, de personajul Ioanei d’Arc care restaureaza si face sa fie uns un
rege batjocorit, aflat la ananghie, aproape fara tara si lipsit de cea mai mica
autoritate.
Or, Ioana actioneaza în numele unui imperialism mistic si
oarecum megaloman al francezilor: „Cei care pornesc razboi împotriva sfântului
regat al Frantei – clameaza ea – pornesc razboi împotriva Regelui Isus.“
Întrun alt context, Napoleon va zice la fel: „Adevarata forta a Republicii
franceze consta deacum înainte în a nu lasa sa se iveasca nicio idee care
sa nui apartina.“ În sfârsit, Charles de Gaulle, si el exilat întro
insula înainte de asi face intrarea triumfala în Paris, va scrie ca a fost
totdeauna animat de „o anumita idee a Frantei“ apropiata de aceea pe care o
profesau Ioana d’Arc si Napoleon.
Dar nu poate fi vorba, în ce ne
priveste, sa ne lasam acaparati de o conceptie politieneasca asupra istoriei,
conceptie care ar reduceo pe aceasta din urma doar la manevrele câtorva
sforari. Dupa exemplul lui Balzac din a sa Histoire des Treize, neam
straduit întotdeauna sa repunem rolul politic al ocultistilor în contextul sau
social si mental, care variaza foarte mult în functie de
epoca.
Cititorul va fi poate uimit sa constate locul relativ modest
acordat în paginile acestei carti francmasoneriei, pe care atâtia autori au
considerato, fantasmagoric, drept prototipul unui ocultism politizat.
Aceasta alegere nea fost dictata de doua ratiuni. Mai întâi, împreuna cu
Albert Lantoine, istoric al masoneriei si el însusi mason, trebuie sa facem
distinctia între societatile secrete propriuzise si cele care au numai
rituri secrete. Masoneria apartine tocmai acestora din urma: daca ea este o
societate „cu secret“, în schimb nu este si na fost niciodata o societate
secreta; diversele ei obediente îsi au firma la strada, iar optiunile lor
filozofice sau politice sunt exprimate la lumina zilei. Apoi, daca a existat
întradevar o francmasonerie ocultista, existenta ei se înscrie doar în
limitele restrânse ale secolului al XVIIIlea; posteritatea ei nu e deloc
numeroasa si nu exercita, ca sa zicem asa, nicio influenta în zilele noastre. În
fine, cea mai mare parte a ocultistilor convinsi care au apartinut
francmasoneriei nau facut decât sa treaca prin ea, exemplul cel mai
cunoscut fiind acela al lui René Guénon. Lucru nu întâmplator: întradevar,
masoneria nu este decât o punte neterminata spre continentul ocultist, si
trebuie facut un mare salt pentru a pune piciorul pe acest
continent.
Salt periculos, caci ocultismul, asa cum amintea C.G.
Jung, poate usor duce la delir, sii ajunge o schimbare de mâna – sau de
manipulatori – pentru ca magia alba sa devina magie neagra. În secolul nostru,
geneza ascunsa a nazismului, asupra careia nam ezitat sa insistam, ofera
cea mai consternanta dovada în acest sens.
„Somnul ratiunii naste
monstri“, a spus întro zi Goya. Ar fi totusi foarte primejdios sa nu vedem
în nazism si în succedaneele sale decât un fenomen teratologic, un fel de bufeu
delirant al societatii occidentale, atipic si infecund. Ceea ce îl caracteriza
era o înspaimântatoare rationalitate pusa în slujba celui mai nebunesc
irational.
Aceleasi cauze produc aceleasi efecte. E îndeajuns ca
circumstantele sa se preteze oricât de putin la aceasta, si oricare grup de
fanatici, punând stapânire pe acest monstru rece care e Statul, oricarear
fi el, poate, oricând si oriunde, urma acest exemplu. O apocalipsa poate fi o
revelare a Infernului tot asa de bine ca o revelare a Cerului.
Un
sfat, asadar: sa ne ascundem bine maturile, caci ucenicii vrajitori sunt, si ei,
ocultisti.