Viata nu este ce ai trait, ci ce îti amintesti ca ai trait si cum ti-o amintesti pentru a o povesti. (Gabriel Garcia Marquez)
In cele peste 600 de pagini, Marquez isi descrie copilaria, adolescenta si o parte din tinerete.
Cartea începe cu un episod din tineretea autorului, pe la douăzeci de ani, când mama sa îl roagă să o ajute să vândă casa bătrânească din Aracataca. Marquez era la acea vreme un rătăcitor, tocmai abandonase studiile de drept si îsi petrecea timpul citind si scriind, fără să fi stabilit ce fel de scriitor doreste să fie. Călătoria către casa pe care o părăsise la vârsta de opt ani îi trezeste amintirile, inspiratia, indicându-i ce ar putea să scrie despre ea si sugerându-i, într-un fel, si cum să scrie.
Marquez dă roată amintirilor sale, concentrându-se asupra anilor în care a devenit scriitor, dar plonjând în anii copilăriei si ai tineretii pentru a prelua experientele care l-au influentat pe scriitorul ce urma să devină.
A trai pentru a-ti povesti viata este si o cronică a familiei. Marquez descrie atmosfera în care creste, rudele si vecinii. De la tatăl său, telegrafistul, la hoarda în continuă crestere de rude, la mama sa (care îl părăseste în 2002, ca si cum ar fi pus punct cărtii), la rudele mai îndepărtate, fascinantul, si cu dragoste descris, clan.
Cartea este plină de scurte portrete si schite, fiecare suficientă pentru a captura integral un caracter, asa cum este, de exemplu, neuitata pagină despre mătusa oarbă pe care ne-o putem imagina perfect mergând prin casă si bazându-se doar pe mirosul ei pentru a se orienta. Mărturiseste că mătusa murise când el avea numai doi ani, sugerând că totul este memorie precoce dar si re-inventie lung exersată, ce-l amăgeste chiar si pe autor că se află în fata realitătii. Totul se bazează pe povestile si legendele familiei pe care le ascultase si le reascultase si care se află la baza talentului său scriitoricesc.
Din paginile memoriilor transpare la tot pasul in mod navalnic exemplara vocatie de scriitor a lui Gabriel Garcia Marquez:" vocatia artistica, cea mai misterioasa dintre toate, careia ii consacri viata intreaga fara sa astepti nimic de la ea... pe care o porti inlauntrul tau de cand te nasti... asa cum este vocatia de preot.
In ziua in care am descoperit ca tot ceea ce imi placea cu adevarat era sa povestesc istorii, mi-am propus sa fac tot ce-mi sta in putinta spre a-mi implini aceasta dorinta. Mi-am spus: aceasta este vocatia mea. nimeni si nimic nu ma poate face sa ma consacru unei alte activitati."
Fragmente: A trai pentru a-ti povesti viata, Gabriel Garcia Marquez
In hotelul ieftin unde am locuit aproape un an, proprietarii au ajuns sa ma trateze ca pe un membru al familiei. Singura mea avere de pe atunci erau sandalele faimoase si doua rînduri de primeneli pe care le spalam la dus, si mapa de piele furata din salonul de ceai cel mai simandicos din Bogotá, în nebunia de la 9 aprilie.
O purtam cu mine pretutindeni, cu originalele pe care le scriam, caci era singurul lucru pe care ma temeam sa nu-l pierd. N-as fi riscat s-o las nici încuiata cu sapte chei în seiful vreunei banci. Singura fiinta careia i-o încredintasem în primele nopti a fost discretul Lácides, portarul hotelului, care mi-a acceptat-o drept garantie pentru plata camerei. S-a uitat temeinic la fîsiile de hîrtie scrise la masina si împînzite de îndreptari si a pus mapa în sertarul mesei de la receptie. Am recuperat-o a doua zi la ora promisa si am continuat sa platesc atît de punctual, ca mi-o primea drept zalog chiar si pentru trei nopti. Am ajuns amîndoi la o întelegere atît de serioasa, încît i-o lasam cîteodata pe masa fara sa-i spun decît noapte buna, luîndu-mi chiar eu cheia din cui si urcînd la mine în camera.
Germán traia îngrijindu-se permanent de tot ce aveam nevoie, pîna într-atît, încît stia daca n-aveam unde sa dorm si atunci îmi dadea pe furis un peso si jumatate cît ma costa patul. N-am stiut niciodata cum de era la curent. Prin felul meu amabil de a fi am cîstigat încrederea personalului, de ajunsesem ca femeile usoare din hotel sa-mi împrumute pentru dus chiar sapunul lor.
În postul de comanda, cu tîtele-i siderale si teasta ca un dovleac, prezida viata hotelului doamna si stapîna lui, Ecaterina cea Mare. Tipul ei cel nou, mulatrul Jonás San Vicente, fusese un trompetist de lux pîna cînd, în cursul unui atac, i-au paradit dantura de aur vrînd sa i-o fure. Nenorocit si fara putere sa mai sufle, a fost nevoit sa-si schimbe meseria si nu se putea pricopsi cu alta mai grozava pentru scula sa de sase degete decît patul de aur unde dormea Ecaterina cea Mare.
Si ea avea comoara ei ascunsa care i-a folosit sa se poata catara în doi ani de pe cheiul fluvial unde-si petrecea diminetile mizere pîna la tronul de mare patroana de bordel. Am avut norocul sa le cunosc amîndurora firea si darnicia cu care îsi faceau prietenii fericiti. Însa n-au putut întelege niciodata de ce în atîtea rînduri nu aveam acel peso si jumatate pentru dormit, si totusi veneau sa ma ia oameni sus-pusi cu limuzine oficiale.
Alt episod fericit din zilele acelea a fost ca am ajuns unicul copilot al lui Mono Guerra, un taximetrist atît de blond, ca parea albinos si atît de destept si simpatic, ca îl alesesera consilier onorific la primarie fara sa fi facut nici un fel de campanie. Noptile sale tîrzii în cartierul chinezesc pareau de prin filme, fiindca el însusi avea grija sa le îmbogateasca - si totodata sa le faca de neuitat - cu manifestari inspirate. Îmi dadea de veste cînd avea vreo noapte libera si ne-o petreceam împreuna în cartierul chinezesc darapanat, unde parintii nostri si parintii parintilor lor au învatat sa ne zamisleasca.
[....]
In orice caz, imi spun ca intimitatea mea cu servitoarele a putut face sa se înfiripe o cale de comunicare tainica pe care cred ca o am cu femeile si care, de-a lungul vietii, mi-a îngaduit sa ma simt mai în largul meu si mai sigur cu ele decât cu barbatii. Tot de aici îmi poate proveni convingerea ca ele sustin lumea, pe când noi, barbatii, o ravasim cu brutalitatea noastra notorie.
[....]
...in schimb, lectura lui Don Quijote a însemnat întotdeauna pentru mine un capitol aparte, fiindca nu mi-a provocat socul prevazut de învatatorul Casalins. Ma plictiseau peroratiile savante ale cavalerului ratacitor si nu-mi placeau defel gogomaniile scutierului sau, pâna într-atât încât am crezut ca nu-i aceeasi carte de care se tot vorbea. Totusi, mi-am spus ca un învatator atât de întelept ca al nostru nu putea sa se însele si m-am straduit sa înghit Don Quijote cu lingura, ca pe un purgativ. Am mai facut si alte tentative la liceu, unde a trebuit s-o studiez drept carte obligatorie si am urât-o fara scapare, pâna când un prieten m-a sfatuit s-o pun pe polita de la toaleta si sa încerc sa o citesc pe când îmi îndeplineam îndatoririle zilnice. Numai asa am descoperit-o, ca o explozie si m-am desfatat cu ea în toate felurile pâna am ajuns sa recit pe de rost episoade întregi.
