În virtutea unui sumbru paradox, cei salvati de pedeapsa divina a Sodomei si Gomorei, comparati cu Adam si Eva dupa alungarea lor din Eden, sunt singurele fiinte paradisiace, de vreme ce „adevaratele paradisuri sunt cele pierdute”, dupa cum crede Proust. Fara nici un alt ghid decât tropismul, scriitorul avanseaza cu lentoare halucinanta în bolgiile acestui paradis infernal si exploreaza cu minutie de entomolog „rasa acelor fiinte damnate” care îi populeaza meandrele. Expert în „artele neantului”, baronul de Charlus, în vesnic delir genealogic, bântuie, asemeni unui geniu tutelar, sub privirea plina de stupoare complice a lui „Marcel”, paraginile acestei anti-lumi.